Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La microscop:
Papahagi în viată de Cristian Teodorescu



Citesc mai mult din politete cărtile de evocări. Cele mai multe sînt scrise prost: ori cu o duiosie agresivă, plumbuită de superlative, ori într-un stil solemn, plictisitor de la primele rînduri. Mai sînt si evocările exaltate - cele care fac mai mult rău decît bine memoriei persoanei dispărute, dar acestea au măcar un umor involuntar, asemănător aceluia al hagiografiilor naive.

Cu asemenea temeri am deschis cartea - de fapt, un număr al revistei Apostrof - în care e evocat Marian Papahagi.

Cu un an în urmă am avut cu el mai multe convorbiri telefonice mai curînd protocolare, dar în care conveniserăm ca la un moment dat să ne întîlnim, de dragul unor idei, cît se poate de practice, despre editarea de carte si posibilitatea de a si difuza cărti din categoria celor care "nu se vînd". Ne întîlniserăm de vreo două, trei ori pe vremuri, adică înainte de ^89; poate că ne-am fi putut apropia unul de celălalt atunci, dacă n-ar fi existat niste deosebiri limpezi de partizanat literar între noi doi. De fiecare dată s-a străduit, cînd ne-am întîlnit, să mă convingă, răbdător si argumentat, că dreptatea era de partea lui. Poate că era, pînă la un punct, dar nu ne întîlneam în punctul acela.

Papahagi mă interesa după ^89, de la distantă, fiindcă voia să facă ceva, dar mai ales pentru că se pricepea să facă. Oamenii de actiune practică în cultură sînt putini si, dacă nu blamati pentru ceea ce fac, obiect de invidii de unde nu se asteaptă. De obicei, cînd asemenea oameni dispar, imediat după aceea se aude un suspin colectiv de recunostintă. Nu pentru ceea ce au făcut, cît pentru că nu mai pot face nimic.

Recunosc că deschizînd Apostroful speram mai mult să aflu cîte ceva nou despre personajul de tip Papahagi, îngrozitor de putin reprezentat în viata de toate zilele din tara noastră.

În lumea literară de la noi, prieteniile se schimbă des si, foarte adesea, urît. Si asta, cred, din cauză că ele sînt conditionate de un comert cu elogii de moment. Mă lauzi, sîntem prieteni, nu - am încheiat prietenia.

Papahagi, am înteles din Apostrof, si-a construit si prieteniile cu aceeasi putere de actiune cu care stia să ducă la capăt proiecte imposibile, la prima vedere.

În această carte de evocări, personajul public si persoana Papahagi nu pot fi despărtite. Omul nu avea o poză publică deosebită de imaginea pentru prieteni. Poate si pentru că se bizuia pe acestia din urmă pentru a duce la capăt proiecte ale unei munci în echipă, dar, presupun, si deoarece nu avea timp si nici aptitudini ca să-si construiască o imagine publică spectaculoasă (la care ar fi avut dreptul).

I-am luat, anul trecut, un interviu în care îi ceream să vorbească mai mult despre el. Mi-a povestit despre traditiile familiei Papahagi, trecînd repede de capitolul Marian Papahagi, pentru a-mi spune apoi ce trebuie făcut pentru Accademia di Romania din Roma. asta îl interesa în mod special să apară în interivu. Pentru altele, mai era timp.

Nu-mi dădea atunci impresia cuiva bîntuit de premonitia apropiatului său sfîrsit. Avea multe în cap si pe cap, dar nu părea nici obosit si nici măcar plictisit de toate cîte îl asteptau. Muncea metodic si avea o bună relatie cu timpul. Nu stiu ce relatie avea cu medicii si asta n-am aflat-o nici din Apostrof. Istoria infarctului său nu reiese din această carte. O fi fost un atac fulgerător, dar medicii cu care am discutat despre cazul Papahagi mi-au spus că, totusi, infarctul nu vine din senin. Cu alte cuvinte, dacă Papahagi ar fi fost controlat periodic si cu o minimă acuratete, el ar fi fost avertizat că inima lui nu functionează tocmai bine. Dar asta nu tine de evocarea din Apostrof. Această revistă ne dăruieste un Marian Papahagi viu, în replică la accidentul care l-a răpus.