Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Parada păcălelilor de Ioana Pârvulescu

Colegilor noştri aflaţi la început de drum, ca motiv de optimism
           
Citesc volumul de publicistică al lui Mircea Cărtărescu şi nu înţeleg cum, strînse laolaltă, articolele risipite prin diverse gazete se leagă atît de bine între ele încît îţi dau senzaţia unei cărţi de memorii pe care nu o poţi lăsa din mînă. Un soi de calendar literar propriu şi un bilanţ al ciocnirilor poetului de pragul de sus al realităţii. O carte în care nu încape nimic provincial şi care ar fi putut să fie scrisă de orice mare scriitor de azi, din orice colţ al lumii. Nimic balcanic, în tot volumul, deşi "aventura conştiinţei" poetului începe într-un sat dunărean uitat de lume, Chirnogi, unde, la sfîrşitul clasei a X-a, în timp ce citea ca să-şi umple timpul, a avut pentru prima dată revelaţia că există.
          
Ca multe dintre episoadele povestite de Mircea Cărtărescu, şi vara lui de angajat la IAS din Cum m-am trezit pe lume mi-a amintit de o secvenţă analogă trăită de mine, din păcate fără norocul vreunei revelaţii. A fost una din primele întîmplări din seria de lucruri inutile şi de păcăleli pe care mi le-a oferit viaţa. Era o modă, o "directivă" sau pur şi simplu o nevoie financiară cea care-i făcea pe unii liceeni să se angajeze în timpul vacanţei. Cred că alternativa era munca "voluntară" (şi gratuită) cu şcoala. Am profitat de faptul că tatăl celui mai bun prieten al fratelui meu, om generos, a acceptat să ne angajeze pe toţi trei o lună de zile, la întreprinderea unde era director. În mapa mea cu documente se află o fişă de angajare ca muncitor sezonier (sic!) la IPA, Întreprinderea de Preindustrializare şi Achiziţii, pe vremuri DCA, adică ceva legat de colectarea deşeurilor. Mă trezeam pe la 5-6 dimineaţa, luam troleibuzul pînă la marginea oraşului, treceam de linia ferată şi de mirosul cumplit de la Abator şi intram într-o clădire cenuşie. Îmi amintesc doar că stăteam într-o încăpere în care o tînără doamnă îşi pensa zilnic sprîncenele în dreptul ferestrei, comentînd pe larg operaţia, un individ vesel spunea bancuri dintre care pe cele mai multe nu le înţelegeam, o altă persoană completa hîrtii pînă cînd, ca jucăriile cu arc care sar brusc din cutie, toţi îşi etalau pe birou mîncarea. Nu-mi amintesc ce aveam de făcut pentru cei 6 lei şi 80 de bani pe care urma să-i primesc pe oră, dar ziua nu se mai sfîrşea, mă simţeam înstrăinată pînă la anulare, deşi încercam şi eu să citesc în timpii morţi. După două săptămîni şi ceva, m-a învins lehamitea mirosului de la Abator, a operaţiei de pensare la care tînăra doamnă ne făcea părtaşi şi a completării migăloase de formulare, astfel încît am refuzat, cu orice risc, să mă mai duc la serviciu.
          
Tot zadarnice pentru mine au fost cel puţin vreo zece materii care apar pe diploma mea de absolvire a liceului cu tradiţie Andrei Şaguna. După doi ani "buni", toate liceele teoretice din România s-au transformat cu forţa în licee semi-industriale. Tocmai din clasa a XI-a, cînd mă hotărîsem să dau la Facultatea de Litere, am început să studiez la şcoală: tehnologia materialelor, desen tehnic, rezistenţa materialelor, tehnologia meseriei, maşini-unelte (prescurtat M.U.), tehnologia prelucrării prin aşchiere, scule dispozitive şi verificatoare (pres-
curtat S.D.V.), acţionări şi automatizări, organizarea întreprinderii şi legislaţie economică. Examenul de bacalaureat mi-a consfinţit calitatea de prelucrător prin aşchiere. Am rămas şi azi cu capacitatea de a desena un strung universal, în două variante, întreg şi în secţiune, precum aviatorul din Micul prinţ şerpii boa întregi şi despicaţi.
          
În schimb, o altă hîrtie, de la terminarea facultăţii de data aceasta, n-a mai avut nimic amuzant. În ziua repartiţiei ştiam că toate oraşele mari erau "închise". Probabil ca să nu ne traumatizeze cu perspectiva de navetişti în eternitate, unora dintre noi ni s-a dat aşa-numita dublă repartiţie. Ne-am amăgit (ca să nu spun am fost amăgiţi) cu speranţa că după stagiu (un an, doi) avem un post de cercetare asigurat la nu mai ţin minte ce Institut din Bucureşti. Cum eu nu aveam nici un atu ca să revin în Bucureşti (nu sporisem procentul membrilor de partid din grupa noastră, 51, care, de altfel, cred că a avut numărul cel mai mic de membri din istoria facultăţii, nu aveam activitate ASC, deci nici puncte în plus la medie), faptul că figuram totuşi pe lista cu dubla repartiţie citită de decan îmi dădea un sentiment reconfortant. După un an sau doi de navetă (50 de km pe zi cu un autobuz gata să se dezmebreze, doar dus, alţi 50 întorsul, în picioare, agăţată de o bară, într-o înghesuială care doar iarna, pe ger, era de folos), cînd m-am interesat aşadar de posturile cu pricina din Bucureşti, singurul răspuns a fost un zîmbet de milă. Nu pentru ce făceam, ci pentru naivitate. Atunci am înţeles prima dată bine oximoronul eminescian "nenorocit noroc".
          
Noroc am avut totuşi să nimeresc la o şcoală civilizată, a cărei directoare, profesoară de română, în epoca tovarăşelor şi a tovarăşilor, era numită absolut întotdeauna Doamna. Numele avea deplină acoperire, în mare nu regret anii aceia, dar seria lucrurilor fără sens şi a păcălelilor a continuat, căci nu depindea nici de noi, nici de directoare. Veneau tot soiul de inspectori, mulţi complet idioţi, pe care nu-i interesa decît partea politică a activităţii şcolii. La un moment dat, ca variaţie, ni s-a reţinut tuturor o sumă bunicică din salariu şi am ajuns, care pe unde, pasămite "co-proprietari" de fabrici şi cooperative. Cred că, dacă hîrtiile de atunci nu s-au anulat prin vreo lege, fiind între proprietarii nu ştiu cărei fabrici de pîine (plătită de mine cu bani peşin), aş avea dreptul măcar la un covrig gratuit pe lună.
          
În privinţa experienţei agricole cred că generaţia noastră e imbatabilă şi nu mai poate fi ajunsă din urmă. Din păcate nimeni, după cîte ştiu, n-a ajuns agricultor. Am cules (şi sortat), ca elevă, cartofi, sfeclă, mere, morcovi, varză. Saci grei, grămezi, lădiţe. Ploaie, lapoviţă, ceaţă, mizerie. Săptămîni în şir, neincluse în vreun program de învăţămînt. În facultate, timp de trei ani, am fost la cules de struguri, doi ani la Ostrov (asta se întîmpla după Cochirlenii lui Cărtărescu) şi unul la Odobeşti. La Ostrov am fost cazaţi într-o fostă închisoare, cu dormitoare de 40 de persoane, cu pasarele metalice, pe care orice pas se auzea puternic, ca la Sing-Sing sau la alte aşezăminte de gen din filmele americane. Cum practica se făcea înainte de facultate, se poate spune, simbolic pentru epoca în care trăiam, că închisoarea ne-a reunit pentru prima oară, pe colegii mei şi pe mine. După facultate m-am specializat în culturile de şes: culesul porumbului şi, în zilele norocoase, al fructelor de pădure (măceşe şi coarne din arbuşti plini de spini). Căldură, praf, sete. Tot atunci am consumat multă energie didactică cu viermii de mătase, care creşteau ca gogoaşa din poveste şi se întindeau în tot mai multe clase. M-a uimit ce cantitate enormă de frunze de dud înghiţeau şi, de cîte ori deschideam uşa vreunei clase se auzea o larmă specifică, de viermi mîncăcioşi, destul de neliniştitoare. După tot chinul aflam că, din cine ştie ce motive, viermii nu supravieţuiseră. În fine, am cules sute de gălbenele în curtea şcolii, astfel că şi acum, dacă le văd prin piaţă, simt parcă sucul lor lipicios şi neplăcut în palme. Şi toate astea, vorba poetului, n-au servit la nimica...
          
În fine, mult mai amuzant şi mai destins a fost un episod de noroc alunecos trăit la România literară acum cîţiva ani Se întrevedea o plecare la Lisabona, la Expoziţia universală. Redacţia noastră primise 4 invitaţii. Cum absolut toţi colegii mei au simţ ludic, ne-am hotărît să ne lăsăm în voia sorţii. Am făcut aşadar bileţele cu numele tuturor, le-am împăturit, le-am pus într-o pălărie, le-am amestecat şi am chemat-o pe domnişoara Elena, secretara noastră de atunci, care nu cunoştea miza jocului, să aleagă. Toţi ochii erau pe biletele din pălărie. Şi au ieşit, în ordine: Dl. Manolescu, Dl. Dimisianu, Alex. şi, la ultima şansă, în ultima clipă, eu însămi. În primele trei cazuri Zeiţa Fortuna dovedise o reală înclinaţie pentru ordinea ierarhică, iar în cazul meu îşi amintise probabil că eram un Sonntagskind, copil de duminică, norocos prin definiţie. Succesul nu s-a mai repetat şi la Ministerul Culturii, care a refuzat să ne ajute cu finanţarea drumului, în ciuda invitaţiei oficiale, aşa că am rămas acasă. Dar ce mai contează că nu eşti alesul ministerelor, cînd eşti alesul norocului! 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara