Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Paradigme în culturile literare – postmodernism, postcomunism, postcolonialitate şi translingvism – de Marcel Cornis-Pope

Transformările prin care au trecut culturile literare est-europene au fost descrise alternativ ca o formă de „eliberare” politică („decolonizare” în cazul Ţărilor Baltice), „emancipare” culturală şi redescoperire/ recuperare a tradiţ iilor naţionale.
În acelaşi timp, literaturile esteuropene şi-au redescoperit legăturile şi relevanţa pentru circuitele europene şi globale.
Anumite trăsături ale culturilor literare de după 1989 au fost anticipate în opera unor scriitori experimentali şi opozanţi din deceniile şapte şi opt. Aceşti scriitori au facilitat apariţia unor stiluri literare alternative, de la poezia insurgentă care a interogat nu doar clişeele societăţii totalitare, dar şi aparenta normalizare de după 1989 (Ewa Lipska, Jana Bodnárová, Milán Buzássy, Michal Habaj, Endre Kukorelly, Mircea Dinescu, Ruxandra Cesereanu, Bisera Alikadić, Ani Ilkov, Kiril Merdzhanski, Georgi Gospodinov, Plamen Doinov) la proza ironică care a deconstruit marile naraţiuni ale epocii comuniste şi perioadei de tranziţie (Bohumil Hrabal, Vládimir Paral, Jáchym Topol, Peter Pišťanek, Ján Litvák, Peter Esterházy, Imre Kertész, Lajos Grendel, Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Ádám Bodor, Saulius Tomas Kondrotas, Alek Popov, Ismail Kadare), şi la literatura feminină inovatoare preocupată de găsirea unor modalităţi alternative de reprezentare a experienţelor comuniste şi postcomuniste (Andra Nieburga, Gabriela Adameşteanu, Dubravka Ugrešić, Jana Juráňová, Miglena Nikolchina, Emilia Dvoryanova, etc.). Ultimele două decenii au repus în circulaţie şi formele literaturii populare şi de consum (atît occidentale cît şi esteuropene) neglijate sau cenzurate sub comunism. Aceste schimbări semnificative au avut loc adesea în culturi care încă mai resimt absenţa unei sfere publice funcţionale şi a unei societăţi civile.
Ca o consecinţă a acestor schimbări, scena literară esteuropeană a părut adesea confuză, un amalgam de tendinţe contradictorii. Formele de artă „alternativă” au fost recuperate şi integrate în circuitul cultural mai larg, dar – aşa cum observa Alexandr Zinoviev într-un interviu la începutul deceniului zece – această integrare s-a produs în multe cazuri prea târziu: „Momentul când aceste opere ar fi putut pulveriza valorile ortodoxe cititorilor vizaţi a fost în urmă cu două, trei decade”1. Literatura rezistenţei „meta-utopice” produsă de Zinoviev şi alţi colegi ai săi putea să pară fără obiect în contextul ideologic contradictoriu al epocii post-comuniste ce pusese sub semnul întrebării semnificaţia politică şi intelectuală a rezistenţei estetice – inclusiv cea a scriitorilor disidenţi. O parte a criticii a vorbit cu o anume justificare de un sindrom post-revoluţionar ce a inclus noi tensiuni etnice şi naţionale, resentimente socioculturale şi o „regresiune a conştiinţei civice”2 a fostei clase culturale, care după 1989 a trebuit să se preocupe mai mult de propria ei supravieţuire într-o lume globală dominată de forţe economice puţin înţelese. Obstacolul cu care s-a confruntat (şi se mai confruntă) pătura intelectuală după 1989 nu este „sfârşitul istoriei”, aşa cum au declarat o serie de istorici occidentali, ci mai degrabă „sfârşitul culturii”, eroziunea reală sau doar închipuită a capacităţii şi „a dreptului de a se exprima prin sunet, mişcare şi cuvânt”3.
În consecinţă, dezbaterea privitoare la viabilitatea literaturii contemporane est-europene, mai ales acea parte a literaturii care interoghează demarcaţiile tradiţionale, amalgamând interese locale şi globale, rămâne în continuare utilă. În condiţiile în care corpusul de traduceri şi contribuţii est-europene la teoria şi practica literaturii postcomuniste se extinde, această dezbatere se poate întoarce la normal, elucidând noile trăsături ale societăţilor post-comuniste şi rolul pe care literatura novatoare şi teoria culturală îl pot juca în relaţie cu ele. Una din întrebările formulate de critică vizează măsura în care poate exista un postmodernism est-european „în absenţa unei postmodernităţi specifice societăţilor occidentale? Putem vorbi de o postmodernitate sui generis, atipică” în această zonă. Răspunsul este afirmativ. Cum argumentează şi Dan Lungu, postmodernismul s-a putut dezvolta în „contexte (pre)moderne/totalitare” datorită faptului că instituţiile culturale comuniste au fost percepute ca fiind artificiale şi „epuizate” din punct de vedere rhetoric, necesitând o revoluţie în „sensibilitate”, gust şi atitudine. Din această pricină postmodernismul est-european a fost de la început un postmodernism al „contestaţiei” dar şi al „anticipării”, apropiind culturile regiunii de valorile şi atitudinile occidentale4.
Trebuie însă să reţinem faptul că, în măsura în care paradigma postmodernismului internaţional este articulată în jurul experienţelor occidentale, teoreticienii occidentali ignoră experienţa istorică a fostelor ţări comuniste sau manifestă o înţelegere simplistă a destinului unei culturi sub totalitarismul comunist, aşa cum face Terry Eagleton când declară că „Mao a fost tot atât de străin de socialism ca şi Newt Gingrich”5, trasând o paralelă dubiosă între maoism şi noul conservatorism al lui Gingrich. Condiţiile socioculturale în Europa Răsăriteană, atât înainte cât şi după 1989, au fost substanţial diferite de cele din Lumea Întâia. O serie de ţări est-europene nu au cunoscut o fază modernistă clar articulată înpotriva căreia să mobilizeze un program postmodernist şi nici o societate de consum şi o industrie informaţională dezvoltată care să permită o continuare postmodernă. Chiar dacă limităm analiza noastră la acele ţări esteuropene care pot revendica o importantă tradiţie avangardistă şi o economie de piaţă bine dezvoltată, diferenţele în privinţa experienţelor literare sunt semnificative de la ţară la ţară. Cu puţine excepţii, în fostele ţări comuniste rescrierea unor genuri populare (westernul, romanul de detecţie, science fiction, proza pseudo-istorică) a fost mai puţin importantă. Romane precum Enciklopedija Mrtvih (1983)6 a lui Danilo Kiš sau Khazarski recnik (1984)7 a lui Milorad Pavić nu sunt interesate doar de a pune în evidenţă artificialitatea convenţiilor narative; ele problematizează distincţia esenţială între reprezentarea istorică şi falsificare. Aceste istorii postmoderne şi altele scrise în Europa răsăriteană ne reamintesc că pentru unii croaţi istoria sârbească e ficţiune (şi viceversa); că istoria Uniunii Sovietice, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei şi-au pierdut credibilitatea după disoluţia acelor federaţii; sau că versiunile maghiare şi româneşti ale istoriei Transilvaniei sunt într-o mare măsură ireconcilabile.
Şi totuşi, conceptele teoretice ale postmodernismului occidental sunt relevante atunci când sunt aplicate prudent schimbărilor culturale de după 1989. Multe din trăsăturile pe care le asociem cu societăţile postcomuniste pot fi rezumate sub paradigma postmodernităţ ii aşa cum a fost ea definită, spre exemplu, de Fredric Jameson. Această paradigmă include: integrarea artei „într-o producţie de bunuri de consum, în frenetica necesitate economică de a produce noi valuri de bunuri arătând din ce în ce mai nou”; „coexistenţa unei serii întregi de forţe [socioculturale] distincte a căror eficacitate este discutabilă”; dispariţia diferenţierilor între aspiraţia estetică şi locul comun sau între creaţie şi reproducţia mecanică; înlocuirea inovaţiei stilistice cu „parodia ” sau pastişa, mediatizarea şi politizarea fiecărui aspect al producţiei culturale, şi apariţia „unei noi culturi a imaginii şi simulacrului”8. Dacă adaugăm la această listă subminarea simţului realităţii – deja compromis de propaganda comunistă dar în continuare diluat de „isteria producţiei şi reproducţiei realului”9 practicată de unele guverne de tranziţie postcomunistă – nu ne miră faptul că Baudrillard este „teoreticianul postmodern cel mai popular între intelectualii ruşi contemporani” de la transmiterea televizată a loviturii de stat din 1991, descrisă de unii participanţi ca o „revoluţie tipic postmodernă”, „un carnaval şi o coridă”10. În România, relevanţa lui Baudrillard se răsfrînge asupra jocurilor politice televizate ce au însoţit preluarea puterii de către guvernul Iliescu, confirmând faptul că – în termenii propuşi de Svetlana Boym – „condiţia simulării” domină multe aspecte ale vieţii postcomuniste, „făcând aproape imposibil să-ţi imaginezi o transformare istorică reală, un dezastru sau o catastrofă”11.
Svetlana Boym corelează erupţia de postmodernitate în fostul imperiu sovietic cu destrămarea „naraţiunii sovietice tutelare, care a produs o formă distinctă de conformism dar şi o formă distinctă de dizidenţă”12. Locul unor asemenea naraţiuni tutelare a fost luat de un amestec de poziţii ideologice în care „amorul postcomunist cu Vestul”13 coexistă cu o formă de naţionalism revenit la viaţă, o noţiune de capitalism de piaţă de secol XIX se suprapune cu neîncrederea în consumismul de masă, iar modurile suprapolitizate ale producţiei culturale vieţuiesc alături de estetismul radical şi de entertainment-ul ieftin. Aş argumenta, însă, că această confuzie ideologică ce marchează un moment est-european al postmodernităţii necesită o reevaluare critică, pe care o oferă postmodernismul teoretic. Teoria şi literatura postmoderne pot pune în discuţie fragmentarea sferei sociale în poveşti locale de interes restrâns, dar şi necesitatea unei „naraţiuni singulare, atotcuprinzătoare – cu caracter naţional, religios, istoric, politic sau estetic – [un] conflict cu îngeri şi demoni, lebede albe şi negre, călăi şi victime”14.
Din perspectiva teoriei postmoderniste, atât presiunea utopică marxist-leninistă cât şi nostalgia naţionalistă/ etnocentrică sunt pernicioase întrucât ambele se bazează pe definiţii esenţialiste. În timp ce interoghează vestigiile gândirii totalitare, teoria şi practica postmodernistă pot oferi sugestii pentru o practică socioculturală post-esenţialistă care să recunoască specificităţile locale dar într-un mod care le-ar corela într-o paradigmă mai largă, multiculturală şi regională. Rearticulând discuţia culturilor est-europene în jurul conceptului occidental de postcolonialitate, o serie de intervenţii teoretice mai recente, începând cu Caietele Echinox din 2001 dedicate imbricaţ iior între Postcolonialism &Postcomunism au repoziţionat conceptul de inovaţie postmodernistă, atribuindu-i un nou rol în societăţile postcomuniste: acela de a reconstrui şi pluraliza instituţiile culturale şi politice, punând accentul pe „identităţi multiple” şi comunicare transculturală. Cadrul postcolonial poate fi util în analiza mai multor culturi est-europene, aşezate la intersecţia a trei sisteme imperiale (Otoman, Habsburgic şi Ţarist/Sovietic): acest cadru ne ajută să percepem faza postcomunistă ca o „decolonizare,” o încercare de a elibera genealogia şi tradiţiile acestor culturi nu doar de dominaţia paradigmei sovietice, dar şi de vestigii coloniale mai vechi (otomane şi austro-ungare). Unii analişti au obiectat la încercarea de a aplica un cadru postcolonial la culturile est-europene argumentând că, exceptând Ţările Baltice şi Basarabia, aceste ţări nu au fost niciodată considerate „colonii” ale Rusiei. Ele au beneficiat de o anumită „autonomie” – economică, culturală, şi în cele din urmă politică – obţinută cu mari efoturi în perioada poststalinistă. Şi totuşi, majoritatea ţărilor est-europene au rămas în sfera de influenţă ideologică a Sovietelor; multe din ele au fost supuse unei proces de rusificare în cursul istoriei lor comuniste, iar producţia lor culturală şi economică a fost controlată de la Moscova prin canoanele realismului socialist şi „cooperare” economică forţată în cadrul Pactului de la Varşovia. Chiar şi fără ocupaţie militară sovietică, ţările Europei Răsăritene au împărtăşit o poziţie subalternă. În acest sens li se poate aplica cel puţin statutul de „semi-colonie”15. Chiar dacă nu au fost „postcoloniale” în sensul clasic al termenului, aplicabil fostelor colonii britanice, franceze, spaniole, portugheze sau olandeze, „tranziţia postcomunistă” prin care au trecut ţările esteuropene a inclus debarasarea de o anumită „ocupaţie” politică şi economică. Diferenţele specifice contează, dar luarea în considerare a unui genus proximus poate fi foarte utilă16.
Chiar fără a-i adăuga o faţetă „postcolonială”, condiţia postmodernă/ postcomunistă rămâne contradictorie şi tensionată. Cum argumenta şi Zygmund Bauman în urmă cu aproape trei decenii, „paradoxul etic al condiţiei postmoderne este că ea restituie indivizilor integritatea opţiunilor morale şi a responsabilităţii concomitent cu deprivarea lor de comfortul unor concepte universale care să-i ghideze, insuflându-le încrede în sine”17. Şi totuşi, chiar absenţa unor soluţii universale încurajează căutarea unui nou tip de mediator între imaginaţia politică şi culturală. După cum insistă şi Bauman, sfirşitul de secol douăzeci, caracterizat de un pluralism ireversibil, în care nu ne mai putem aştepta să negociem „consens la scară planetară”, rămînând cantonaţi în „Weltanschauungen fondate pe tradiţiile lor culturale specifice”, are mai multă nevoie ca niciodată de „specialişti în traducere între culturi”18.
La început de mileniu, sunt semne încurajatoare că lucrarea acestor „traducători” între şi în interiorul culturilor cîştigă teren. O serie de reviste din Europa Răsăriteană au numere speciale dedicate analizei esenţialismului naţional şi etnic, dar şi prezentării unor modele alternative de „multiculturalism” est-european, de la coexistenţa regională a unor culturi paralele în secolele XVIII şi XIX, la schimburi interculturale directe. În vreme ce această analiză ne-a oferit o mai bună înţelegere a cauzelor fundamentalismului etnic în Europa Răsăriteană pre- şi post-comunistă, e necesar în continuare să ajungem la o definiţie mai flexibilă a identităţii naţionale, făcând distincţia între definiţii naţionale „deschise” sau inclusive şi definiţii „închise” sau exclusive. De îndată ce recunoaştem multiplele rădăcini lingvistice şi comunitare ale populaţiilor est-europene, identitatea naţională nu mai poate fi concepută ca fiind monologică ea devine dialogică, o formă de „identitate culturală multiplă”19. După cum argumentează Victor Neumann, această reconceptualizare a identităţii naţionale ne permite simultan să recunoaştem „similitudinea de valori umane, originea lor comună”, dar şi să asumăm o formă de pluralism, participând simultan la mai multe identităţi culturale20 şi chiar la mai multe culturi21. Multiculturalismul descris de Neumann devine legitim în momentul în care acceptă idealurile ce descind din specificitatea unei culturi, dar şi pe cele care se referă „simultan la două sau mai multe culturi”22.


___________________
1 Citat în Clowes, Edith W. Russian Experimental Fiction: Resisting Ideology after Utopia (Naraţiunea rusă experimentală: Rezistând ideologiei după destrămarea utopiei). Princeton: Princeton UP, 1993, pag. 17.
2 Popescu, Marius. Oglinda spartă: Teatrul românesc după 1989. Bucureşti: Unitext, 1997, pag. 11.
3 ibidem, pag. 78.
4 Lungu, Dan. „Postmodernism, România, postmodernitate”. Amphion 3 (2002): pag. 5-9.
5 Eagleton, Terry. „The Contradictions of Postmodernism” (Contradicţiile postmodernismului). New Literary History 28.1 (Winter 1997): pag. 1-6.
6 Enciclopedia morţilor, traducere din sârbă şi note de Mariana Ştefănescu, 2008, Editura Polirom, 240 pag.
7 Dicţionarul khazar, traducere de Mariana Ştefănescu, 1998, Editura Nemira, 320 pag.; ediţia a 2-a, Editura Paralela 45, 2005, 362 pag.
8 Jameson, Fredric. Postmodernism, or, the Cultural Logic of Late Capitalism (Postmodernismul sau logica culturală a capitalismmului târziu). Durham: Duke UP, 1991, pag. 4, 6, 15, 19.
9 Baudrillard, Jean. Simulations (Simulacre şi simulări). Traducere de Paul Foss, Paul Patton, şi Philip Bleitchman. New York: Semio-text(e)/Columbia University, 1983, pag. 44.
10 Boym, Svetlana. Common Places: Mythologies of Everyday Life in Russia (Locuri comune: Mitologiile vieţii zilnice în Rusia). Cambridge: Harvard UP, 1994, pag. 220, 221, 222.
11 ibidem, pag. 220.
12 ibidem, pag. 224.
13 ibidem, pag. 276.
14 ibidem, pag. 228.
15 Lefter, Ion Bogdan. „Poate fi considerat postcomunismul un post-colonialism?” Postcolonialism & postcomunism. Caietele Echinox. vol. 1, Cluj Napoca: Dacia, 2001, pag.117- 19.
16 ibidem, pag. 119.
17 Bauman, Zygmunt. Legislators and Interpreters: On Modernity, Postmodernity and Intellectuals (Legislatori şi interpreţi: Despre modernitate, postmodernitate, şi intelectuali). Cambridge: Polity Press, 1987, pag. xxii.
18 ibidem, pag. 5.
19 Neumann, Victor. „Perspective comparative asupra filozofiei multiculturale”. Postcolonialism & Postcomunism 55-70, pag. 66.
20 ibidem, pag. 68.
21 ibidem, pag. 62.
22 ibidem.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara