Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Profil:
Paradisul derizoriu de Ioan Holban

Prezenţă( mult prea) discretă în peisajul literar de azi, Cornelia Maria Savu este o poetă autentică ale cărei volume, chiar dacă rare Totem în alb ( 1973), Uraniu, foame şi oameni de zăpadă ( 1978), Emblema ( 1980), Aventuri fără anestezie ( 1983), Semne de viaţă ( 1987) , au atras atenţia criticii şi reamintesc de existenţa unui loc din "geografia literară", situat "la poalele dealului runc", în nordul Moldovei. Cu toată relativa sa izolare, afirmată nu fără orgoliu, Cornelia Maria Savu scrie o poezie perfect sincronă aceleia practicate de colegii săi de generaţie, mult mai "prinşi", mai prezenţi cîteodată obositor de prezenţi în dinamica vieţii literare; o poezie a fragmentarismului şi ironiei, a lucidităţii şi jocului găsim în Semne de viaţă, cea mai importantă carte a poetei. Ca în aproape toată lirica generaţiei ’80, Cornelia Maria Savu caută o modalitate de "textuare" a cotidianului, de reorganizare a fragmentelor unei "lumi casante"; de aici, din această semnificaţie existenţială a actului scriptural, "utilitatea" poemului sau, în alţi termeni, tendinţa sa: "încep să scriu/ un poem util nu m-am/ gîndit la ce/ îi scriu titlul «poem util»/ pe coala albă/ de hîrtie/ nimic straniu în jur/ scriu pe masa/ din bucătărie alături/ pe masă peşti congelaţi/ într-o pungă de/ plastic/ solniţa deschizătorul/ de conserve nimic/ straniu în jur creierul/ destins ca o măcelărie/ sub zăpadă/ scriu scriu/ ajung la senzaţia cunoscută/ că trebuie să vorbesc mult/ nimic straniu îmi spun/ scriu «nimic straniu»/ dintr-o dată privesc/ fulgerător în jur/ de parcă aş vrea/ să surprind un fapt/ reprobabil/ ochii peştilor s-au înroşit/ electric sarea face/ broboane de sudoare/ pîlpîie ameţitor/ deschizătorul de conserve/ strig dar nu scriu/ despre voi scriu dar nu/ scriu, despre voi/ rămîn cu privirea/ fixă deasupra mesei bîjbîi/ după telefon/ formez numărul unui prieten/ îmi răspunde un şuierat/ sălbatic abia mai/ am timp să strig în receptor/ «dar nu scriu despre voi»/ mîinile îmi cad veştede/ fără pic de sînge pe masă/ îmi repet nimic straniu în jur/ nu pot să scriu asta/ mi-e frică/ şi dintr-o dată/ AUD cum/ măsele nevăzute mestecă aerul/ scade lumina ca o/ glugă de pîslă/ deasupra lucrurilor/ şi ele curg/ sfîşietor/ în limba literară" ( Poem util): lucrurile, pasta amorfă a cotidianului se află în căutarea sintaxei, a ordinii, iar acest proces de "curgere" a semnelor realului spre semnele lingvistice reprezintă ţinta poemelor, "problematica" lor.
           
Fisura este poemul însuşi, textul care dă seamă despre propria sa geneză şi care, prin aceasta, fixează tiparul nou al realului; poezia Corneliei Maria Savu nu lucrează cu "realităţi", cu repere sigure plasate în structura interioară a fiinţei ori în planul exterior: ea reproduce facerea acelei subiectivităţi, acelui text şi a acelei lumi, strecurîndu-se prin discreta fereastră pe care o deschide poemul în conglomeratul inform al realului. Nu imaginea ( desenul) interesează aici, ci locul şi modul ivirii sale, ţeserea covorului, adică; cu termenii poetei: importante nu sînt secvenţele, ci panglica filmului voalat pe care se înşiruie acestea. Fotografia, banda de magnetofon, fotograma, aparatul de filmat, stop-cadrul sînt termenii cel mai frecvent folosiţi pentru a desemna acest decupaj al realului: totodată, acestea sînt semnele distincte ale exteriorităţii şi subiectivităţii, conturînd o lume artificială, făcută, ca o pînză de păianjen care ţine captivă fiinţa, amînînd făcînd încă mai terifiantă clipa devorării: "ora liberă/ într-un/ alt limbaj i se/ spune «fereastră»/ deschisă spre ce?/ aparatul de filmat/ poate face acum/ o mişcare rotundă/ de/ învăluire/ pereţii cu tapet ieftinauriu/ «praf de mătase»/ dulap cu furnir deasupra/ un vas de marginea două/ margarete din plastic în/ plasă de păianjen/ masă cu postavul/ decolorat ars de/ ţigări lîngă oglindă/ în stînga difuzorul/ seamănă cu o bucată/ de săpun de rufe/ trîntită violent pe perete/ bîzîie/ primul stop-cadru/ femeie peste cincizeci de ani/ păr movalb/ violet de genţiană/ muşcă mecanic din corn/ faţă mobilă un pumn/ de pietricele arămii smulse/ dintr-un mozaic bizantin/ aplecată peste hîrtii ţîî ţîî/ satisfacţie/ încă un pas în/ vînarea greşelilor/ al doilea stop-cadru/ stă dreaptă cu mîinile/ abandonate în poală/ gîtul prea lung/ izbucneşte/ dintr-un nor de dantele/ pletele faţa în umbră/ şopteşte distrată al bano romina power/ surîde unei imagini de-astă vară/ în deltă/ ea trecîndu-şi ondulatorul electric/ prin plete în bucătăria lipoveanului/ prin valurile sidefii ale/ aceluiaşi şlagăr/ acum/ luptă cu greţurile primei sarcini/ un ultim stop-cadru/ tu lîngă fereastră/ în spate crucea de lemn scorojit/ ninge murdar aparatul/ se-ndepărtează unde va sună/ clopoţelul/ în temple într-un/ alt limbaj i se spune simandră/ bătăile inimii rare ninge murdar/ revii cu greu din imperiul/ sălbatic în care scriai/ acum o mie de ani" ( Oră din paradis).
          
Paradisul Corneliei Maria Savu este unul derizoriu, artificial; "ieftin", "plastic", "decolorat", "mecanic", sînt cuvinte care revin în poemele cărţii pentru a contura lumea casantă şi pentru a opune "natura" de la "poalele dealului runc" imaginii sale din oglinda "culturii": aceste oglinzi paralele descoperă în focarul lor acea "oră din paradis" cînd semnele de viaţă îşi dezvăluie inconsistenţa, artificialitatea. Poemul îşi anexează realul, i se substituie, repetînd modul fiinţării sale; semnificative, titlurile transpun complicatul joc al imaginilor din oglinzile paralele, procesul curgerii "semnelor de viaţă" în "diapozitive dintr-un vis agitat": O deghizare la sfîrşitul iernii, Scrisoarea aceasta e-o casă de vacanţă sub loviturile ploii, Portret închis într-un medalion cu copac, După ploaie, Portretul tău cu picătură de sînge, Strada vicilicilor, Dimineaţă de aburi, Poem de dragoste la poalele dealului runc, O coborîre de la motelul runc într-o dimineaţă de decembrie sau de ce eu: toate "semnele de viaţă" şi toată "natura" nu sînt decît aparenţe ale unei lumi artificiale, din plastic, ieftină, decolorată şi mecanică. Poemul este spaţiul în care se produc exerciţiile de stil ale realului care se exprimă liber, la fel de neprevăzut pe cît este în teritoriul său de origine. Iar acestui raport al semnului lingvistic cu cel provenind din "viaţă" îi corespunde relaţia activă a textului cu cititorul său; în esenţa sa, o relaţie de forţă, pentru că întîlnirea nu e una dintre "activ" şi "pasiv", ci între doi creatori: "lasă naibii oglinjoara etruscă/ dialectica rujului aburii cafelei/ în care se-nvăluie părul tău scurt/ de puştoaică din alabastru ciobit/ îmbracă-mi pielea nici cît o/ blăniţă de şoarece hai/ sclifoseşte-te participă/ urlă poemul care se scrie singur/ pe-un colţ de masă/ în lumina chioară a garsonierei/ şi fulgerător îmi trage/ pe umeri pielea lui strîmtă/ unic hotar pentru hulă/ vii tu apoi lector ipocrit mon/ semblable îţi crestezi braţul/ depui cîteva picături de sînge/ de pagină mon frère/ te cufunzi în fotoliu şi eu/ nici nu ştiu dacă ochii tăi/ mă citesc ori se uită la mine/ hipnotic ochii asiatici/ plini de lingoare/ ai morţii" ( Momeală imperială).
          
Textul şi cititorul său reproduc, într-o altă ordine, raportul poemului cu realul; cel care citeşte se ( re)produce în text, îl creează, îl exprimă pentru a se exprima pe sine. Aceasta este semnificaţia acelui "elenism al simţurilor" pe care Cornelia Maria Savu îl întemeia "la poalele dealului runc": în Semne de viaţă, poemul şi realul, textul şi cititorul scriu unul pentru celălalt, lăsîndu-se să curgă unul în celălalt, mereu spre altceva, spre altfel, spre o altă zonă de identificare a eului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara