Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 


de


Sala era plină până la refuz, spectatorii ocupaseră şi spaţiile dintre rânduri, suiseră pe trepte, patrunseseră pe scenă. Nu se iscase însă dezordine, toţi aşteptau cu sufletul la gură, cu o nerăbdare aproape evlavioasă deschiderea reprezentaţiei. Se anunţase un recital, un singur solist purta pe umeri spectacolul, nu era însoţit decât de o chitară. Omul era relativ scund, cu o mustaţă neagră răsucită aproape în jurul gurii, cu ochii jucăuşi, scormonitori. Înfruntând publicul exigent din Köln, solistul trebuia să depăsească un handicap. Venea din Est, de acolo nu soseau îndeobşte mesageri ai artei exersaţi în exprimarea liberă şi dezinvoltă. Erau marcaţi de atmosfera inchistată, mereu supravegheaţi şi ţinuţi în hăţuri. Cum se explica atunci interesul publicului în ajunul premierii? Artistul se numea Wolf Biermann, pentru prima oară la 13.11.1976 recita şi cânta în faţa unei săli din Vest. În RDG trăise de mai mulţi ani ingrădit în mişcări, nu îi era îngăduit să participe la manifestări de masă, nu putea să-şi expună nicăieri părerile. Datorită unei destinderi în relaţiile internaţionale, conducerea RDG a admis o excepţie, i-a permis lui Wolf Biermann să se prezinte în afara teritoriului unde ea era stăpână. Cenzorii crezuseră că-şi luaseră măsurile de prevedere necesare, artistul nu va încălca anumite restricţii, era păţit cu vârf şi îndesat, se va înfăţişa ca un brav şi disciplinat cetăţean. Gravă eroare! Urcând pe scenă, poetul s-a scuturat de poveri, a vorbit degajat, răspicat, fără să aplice indicaţiile de discreţie. Scandalul care a izbucnit a fost enorm. În fond, Biermann n-a negat în spectacolul oferit virtuţile ideii socialiste, reperele sale erau mai departe extrase din scrierile dascălilor proletariatului. În rest, artistul nu cruţa nimic, deplângea birocratizarea traiului, pierderea idealurilor, ipocrizia autorităţilor. Exploda din adâncuri un năduf, era saturaţia de demagogie şi trezirea din delirul supunerii. Şefii din Berlinul de Est erau prinşi într-un insectar ca nişte impostori, ei jucau o farsă, păcăleau conştient mulţimea, împinsă în starea de sclavie. Ce imagine a derapării! Durerea şi indignarea se exteriorizau în versuri directe, incendiare. Poetul declara că simţea sârma ghimpată în corp, ea i se înfigea în piele, în piept, în creier, în celulele cenuşii. De la pamflet, conceput vitriolant, trecea la bocet, mărturisind jalea omului necăjit, fără perspectivă, împiedicat să afle ce se petrece în jur. Pe alocuri recurgea la un ton de baladă, victima arbora trasături de erou şi ameninţa să zguduie şandramaua. El întreba retoric de ce nu pot suporta adevărul cenzorii şi de ce li se răsuceşte dumicatul în stomac. Nici dânsul, nici supraveghetorii din Berlinul de Est n-au anticipat care va fi ecoul întâmplării. Urmăream evenimentele din Heidelberg la televizor, avid să nu pierd nici un detaliu. După două zile, la 15.11.1976 s-a publicat un comunicat al Biroului Politic al CC prin care i se comunica lui Wolf Biermann că este extrădat. Pierdea cetăţenia, nu mai avea dreptul să se întoarcă pe teritoriul RDG. La interdicţia de a publica se adăuga anularea permisiunii de a vieţui în zona de Est. Ca artist era pedepsit pentru dezertare de clasă, trădare naţională şi obscenitate. La reacţia promptă a oficialităţii, până atunci de obicei greoaie, ambiguă, a succedat tot atât de rapid riposta supuşilor. Unde s-a evaporat pasivitatea şi umilitatea lor? O serie de autori, floarea literelor s-a solidarizat cu Wolf Biermann. Ei nu se îndoiau de ataşamentul lui, îl socoteau un coleg, devotat şi sincer, un membru fără prihană al breslei. Dacă nu aprobau unele accente, dacă ar fi preferat în câteva pasaje alte cuvinte, ei nu întrezăreau niciunde trădarea. Au semnat atunci hârtia de protest Sarah Kirsch, Christa Wolf, Volker Braun, Stephan Heym, Stephan Hermlin, Heiner Müller, Jurek Becker. Au urmat apoi actori, regizori, nume de rezonanţă. S-a produs o spărtură în front. Cultura s-a despărţit în două. S-a smuls un văl, nu s-a mai putut vorbi de unitatea de granit. Epitetele legate de măreţie şi coeziune nedezminţită sunau de aci înainte ridicol. A izbucnit repulsia surdă faţă de limbajul osificat, faţă de formulele goale de conţinut. Scriitorii şi ceilalţi membri de breaslă declarau că nu mai pot convieţui în minciună. Un drum în zig zag Fireşte că fervoarea momentului era legată şi de antecedentele lui Wolf Biermann. El nu săvârşise numai o provocare în sine, neaşteptată şi usturătoare. Un observator neutru înregistra şi o biografie sucită, cu etape contradictorii reunite paradoxal. Era un rapsod popular care ştia să stoarcă lacrimi prin vorbe-săgeţi, lamentân­du-se de despărţirea unui neam, rupt în două, constrâns să se urască reciproc. Publicul a aplaudat frenetic. De ce i se punea acum un căluş în gură? Wolf Biermann s-a născut la Hamburg în 1936. Tatăl lui a murit la Auschwitz. Din vârstă fragedă s-a înscris în asociaţiile muncitoreşti, a purtat la mitinguri drapelul roşu. La 17 ani s-a hotărât să plece în cealaltă Germanie, unde i se părea că îşi poate împlini speranţele de dreptate socială. În timp ce numeroşi alţi semeni parcurgeau distanţa inversă, spre libertate şi lumină, tânărul Biermann sfida moda, se punea de-a curmezişul. A studiat economia politică la Humboldt Universität, a fost numit asistent de regie la Berliner Ensemble şi a cunoscut-o acolo pe soţia lui Brecht, Helene Weigel. A scris versuri inspirate din instantanee ale existenţei proletare. Prima interdicţie de a publica îl loveşte în 1961. Peste câţiva ani i se refuză putinţa de a fi tipărit şi de a călători în afara zonei de Est. Compune mai departe imnuri de dragoste (Drahtharfe - Harfa de sârmă). În 1963 Începe prietenia cu Robert Havemann, un disident ilustru, care era condamnat la semiizolare, cu domiciliu forţat. În 1976, auspiciile în RDG sunt mai favorabile. Conducerea de stat se arată mărinimoasă şi aprobă un recital la Nikolai Kirche în Leipzig, după 11 ani de carantină. Ne aflăm în ajunul declanşării scandalului de la Köln. Brusc, s-a deşteptat din letargie intelectualitatea captivă. Dispozitivul de comandă sclerozat nu intuieşte mutaţia. Reflexele vechi continuă să guverneze. În contraatac, în stilul bătăios şi monoton banal, ziarul "Das Neue Deutschland" (17.11.76) scrie "Sub aplauzele duşmanilor noştri a picurat otrava în RDG." Poetul a insultat clasa muncitoare, s-a mascat cu o şapcă roşie, dedesubt se târăşte însă o reptilă, el a devenit pe jumătate animal. La protestul celor dintâi semnatari s-au adăugat mulţi alţii, zile la rând, textele apar numai în presa vest germană. S-a destrămat o iluzie întreţinută de partid şi de cenzură. Transmisie şi recepţie La Heidelberg, unde în turneul prin Germania Federală Biermann a repetat concertul din Köln, am fost prezent în sală. Nu fuseseră lesne de procurat bilete de intrare, faima protagonistului crescuse vertiginos. Cine crezuse că bardul se va cuminţi, că va căuta să lipească la loc oalele sparte s-a înşelat. Dimpotrivă, întărâtat de nedreptate, poetul a continuat filipica sa contra barbariei şi a stagnării care nu mai putea fi suportată. Pentru mine gestul de a protesta avea o funcţie de model. L-am însoţit cu privirea după faimosul concert de la Köln, fără să-mi reprim admiraţia. Venisem tocmai atunci în Germania (oct. 1976), ca un răspuns la o invitaţie a unei universităţi (cea din Heidelberg), care îmi propunea postul de lector de limba şi literatura română. Extrem de anevoioase decurseseră tratativele pentru a înlesni plecarea. Postul nu depindea de România. Făcând însă deplasarea, eram hotărât să nu întărât autorităţile, dar totodată să nu mă pliez în faţa restricţiilor în program. Nu voiam să respect indicaţia de a nu avea contact cu intelectuali situaţi pe o baricadă care nu convenea Bucureştiului. Nu-mi explic de ce, în ciuda firii mele temătoare, abulice, cei care ridicau glasul de revoltă mă acceptau alături de ei, îmi căutau prietenia. În acest aliaj eu aveam un defect prea vizibil: din cauza anxietăţii nu mă angajam combativ. Nu eram pregătit să încrucişez săbiile într-o arenă deschisă. Ieşind din ţară, preluând postul de la Heidelberg, m-am decis să predau altfel literatura în străinătate, să invit ca oaspeţi la cursuri şi persoane neagreate în ţară. M-am bucurat de desele vizite la Heidelberg ale lui Ion Negoiţescu, Dumitru }epeneag, Nicolae Breban, Paul Goma, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, Gelu Ionescu. Ne sfătuiam prin corespondenţă, ne frecventam aproape anual la München, la Paris sau Bruxelles unde ne găseam răsfiraţi. Cu unii am colaborat activ în prepararea disidenţei: cu Gelu Ionescu (la Europa Liberă), cu Ana Blandiana (intervenţiile pentru dezvăluirea stării de izolare la care era supusă), cu Ion Vianu (care îmi fusese apropiat şi ca medic), cu Mircea Dinescu, (pe care-l chemasem aproape în fiecare an în oraşul de pe Neckar şi l-am încurajat în răzmeriţele sale înainte de decembrie 1989), cu Ion Negoiţescu, (cu care mă sfătuiam o dată la două săptămâni şi căruia i-am împărtăsit opiniile). Această filieră de rezistenţă mă ducea evident spre Paul Goma. Un destin similar Wolf Biermann a fost desemnat în RDG de către conducerea ţării inamicul public numărul unu. Pe acelaşi palier al indivizilor către care se concentra ura statului şi partidului se situase Soljeniţin în Rusia sau Havel în Cehoslovacia. La fiecare s-au ivit alte valenţe predominate, dar pornirea oficială contra lor cunoştea aceeaşi amploare şi miopie. Aparatul de represiune nu putea să-i lichideze fizic, cum ar fi dorit, fiindcă nu voia să pericliteze edificiul demagogic pe care-l cultiva, lăudându-se că e un campion al libertăţii de exprimare. A folosit împotriva lor, pe o scară crescândă a abuzului, teroarea, carcera, tortura sau expulzarea. Ceea ce a iritat la maximum stăpânirea a fost constituirea unui centru de putere clandestin (preparativele pentru strângerea de mărturii la Arhipelagul Gulag sau semnarea Chartei 77 de la Praga). În România renumele de rebel absolut a revenit lui Paul Goma. De la început răsar nu numai similitudini dar şi nuanţe de diferenţiere. Ce le era comun? În primul rând mânia plină de isterie a autorităţilor împotriva lor, mânie care le silea să aleagă mijloace neobişnuite de înăbuşire. Regimului îi displăcea vâlva care putea ştirbi reputaţia de liberă circulaţie şi exprimare a cetăţenilor. Când ciocnirea devenea inevitabilă, puterea abandona subterfugiile, recurgea la ferocitate aşteptând ca adversarii să dea înapoi, să se căiască. Mă refer aici doar la câteva momente din biografia lui Paul Goma, mai ales atunci când ea ilustrează intersectarea itinerariilor noastre. Din clipa în care s-a făcut remarcat prin debutul literar, el a fost plasat într-o altă sferă de indezirabili. Nu mai era victima fără nume, care putea fi molestată, batjocorită, îngropată, fără să se consemneze undeva infamia. Regimul comunist era clădit pe o ambiguitate, şi nu admitea legal sancţiunea numai pe motivul exprimării unei alte opinii. Utilizând această contradicţie, unii scriitori s-au zbătut să obţină un spaţiu de respiraţie, ocolind cenzura şi controlul de partid. Dintre toţi, în România, Paul Goma s-a comportat cel mai radical. E un merit uriaş, care nu i se poate sustrage. Şi el a încercat să speculeze nevoia de deghizare a regimului, a consimţit la unele replieri care nu vizau esenţa criticii antitotalitariste. A predat un roman, Ostinato, care a suferit mai multe versiuni. Goma s-a arătat maleabil, sperând în publicarea promisă solemn. Autorităţile au operat însă cinic, au retras în faza finală acordul lor. Scriitorul a depăşit impasul trimiţând cartea clandestin în Occident. În faţa gestului de nesupunere, puterea a reacţionat perplexă. Dacă avea cineva curajul să contravină regulei jocului, aparatul se bâlbâia, intra în derută. Cu Goma s-a optat pentru varianta cea mai drastică. După cutremurul din 1977, spiritele erau tulburate si el a manifestat bunăvoinţă învoindu-se să scrie un comentariu despre nenorocirile întâmplate. Textul a fost tipărit în România literară. Ceauşescu s-a supărat, peste noapte a dat ordin să fie arestat şi expus bătăii. O particularitate importantă era aceea că în România nu funcţiona doar mecanica opresiunii de tip comunist ci şi bunul plac al despotului care avea răbufniri paranoice. În detenţie, Goma a fost tratat ca un criminal de serie, şantajat, schingiuit, înjosit. Însuşi tartorul şef al Securităţii, generalul Pleşiţă a dirijat interogatoriul, l-a tras mojiceşte de barbă, gest repetat sadic. L-a prevenit ironic că nimeni nu-l va scoate din această groapă, a fost abandonat de complicii din ţară şi de peste hotare, va putrezi anonim şi uitat. Nu s-au scurs decât câteva luni şi instrucţiunile de sus s-au modificat. La "Europa liberă" s-a inaugurat o campanie de solidarizare. Ceauşescu nu voia să-şi compromită prestigiul de liberal (dacă era vorba de disidenţă, el era marele disident, cum a scris cineva). Acelaşi Pleşiţă, de astă dată mieros, cu coada între picioare s-a întors la interogatoriu, l-a mângâiat pe deţinut pe cap şi i-a propus, pe jumătate în glumă, pe jumătate serios, să se întâlnească la o bere, cândva pe o terasă din Paris. Va fi fostul puşcăriaş gata să-i întindă mâna amical, să ştergă din memorie neînţelegerile trecătoare, să se poarta ca un compatriot, la urma urmei apără amândoi acelaşi prestigiu al României? Iată ce nu i s-ar fi putut sugera lui Biermann. Honecker nu a poruncit să fie arestat. Nici nu i-a propus să bage în pământ securea războiului, să fumeze unul lângă altul pipa păcii. În RDG salturile prea precipitate nu erau posibile, taberele erau net delimitate. Prevala o consecvenţă a respingerii, chiar în dauna instinctului de conservare. Nu se putea imagina acolo făcutul cu ochiul, complicitatea, trecerea dincolo de baza antagonismului. Revin la semnalarea unor diferenţe de atitudine. Wolf Biermann fusese în adolescenţă comunist, repetase clişeele la modă, era rigid şi sectar. Apoi a survenit o metamorfoză. A respins oarba înrolare, consecinţele dicatului. A continuat însă să vorbească în numele ideii sfinte, să emită diverse ostracizări pe un fond dogmatic. Treptat s-a săvârşit o mlădiere, artistul prea direct a trecut printr-un rafinament. Goma n-a simpatizat cu comunismul. A îndurat o serie de malversaţiuni din pricina originii basarabene şi a spiritului de frondă. Prin literatură, prin angajarea opiniei s-a integrat parţial în viaţa culturală. Şi-a păstrat convingerile dar s-a străduit să fie vigilent, să nu sublinieze divergenţele, să nu stânjenească tipărirea cărţilor (cum a procedat şi Soljeniţin). În 1968, în iureşul antirusesc a intrat în partid. Abia când puterea nu şi-a respectat angajamentul legat de apariţia cărţii, Goma a abandonat travestirea. Ce îi caracterizează pe amândoi, Biermann şi Goma, este curajul de a vorbi cu glas tare, de a spune fără ezitare lucruri neplăcute, de a fi radical. Cu Paul Goma am fost coleg de redacţie la România literară. Nu am ştiut ce antecedente are (copilăria în Basarabia, lagărele de muncă, închisoarea), nici ce gândeşte. M-a atras felul camaraderesc cum se purta între colegi. Fiindcă mă ocupam de proză, i-am citit în manuscris câteva scrieri, printre care şi Ostinato. Am recomandat la gazetă spre publicare un fragment intitulat Tecla, care consideram că propune un alt tip de narator, marcat de obsesia eroticului, atras de ravagiile instinctului şi de obscure afinităţi, o revelaţie a sezonului literar. Mai târziu, tactica mânuită de mine i-a stârnit verva contrazicerii în corespondenţă. Mi-a reproşat că nu favorizam textele tăioase, care puteau da foc şi arunca în aer. În absolut, ce spunea Goma avea temei, socoteam însă ca la o revistă ca România literară, aşezată în faţă, trebuie adoptată o stratagemă. La început să fie găzduite texte prin care să se probeze fără dubiu talentul autorului, ceea ce însemna cea dintâi breşă, acompaniată apoi de altele, care beneficiau de o nouă încadrare a unui talent recunoscut. De altfel, am acţionat în acelaşi mod cu publicarea cât a fost posibilă a lui Paul Goma. Clipe rocamboleşti am trăit la Paris în vara anului 1984, unde împreună cu Ioana Crăciunescu am vizitat scriitori neagreaţi la Bucureşti. La prânz, lângă Odeon, ne-am întâlnit cu Virgil Tănase, pe care ea îl cunoştea bine, apoi ne-am dus spre domiciliul Paul Goma. Ultima întrevedere prevăzută, cu Monica Lovinescu şi Ierunca, nu a mai putut avea loc din cauza unei nepotriviri de ore. E curios că intr-o ţară liberă, gazdă a poeziei, noi ne purtam ca nişte conspiratori în ilegalitate, străduin­du-ne să nu fim observaţi că vizităm nişte scriitori proscrişi la Bucureşti. În loc de epilog (deocamdată) Traseele biografice concordă doar până la un punct. Ultimul paragraf încă nu a fost scris. Ceva pluteşte în aer. Atât lui Wolf Biermann cât şi lui Paul Goma ar trebui să li se rezerve distincţii aparte. Primul este mai aproape de ţintă. La împlinirea vârstei de 70 de ani, oraşul Berlin, capitala ţării vrea să-i confere titlul de cetăţean de onoare. Ar fi candidatul nr. 115 promovat, totodată cel dintâi desemnat din categoria literaţilor. Pentru o minte normală, răsplata vine logic după o contribuţie strălucită ca poet şi cântăreţ şi mai ales după eroica pildă din vremea rezistenţei împotriva totalitarismului. A fost un cap de serie al oponenţilor, cel care a avut îndrăzneala să înfrunte faţă în faţă mecanismul de reprimare. Aparent pronosticul e simplu. S-au amestecat însă mentalitatea birocratică, orgoliile lezate, şi-a vârât coada şi diavolul. Omul nu e lesne de înghiţit, are limba ascuţită, nu iartă pe nimeni. Nu întotdeauna ieşirile sale publice au fost cumpănite. I-a dat ghes resentimentul, a azvârlit lănci în dreapta şi în stânga, nu a menajat susceptibilităţile. Instinctul de pamfletar l-a făcut să uite câteodată să judece obiectiv. Şicanele de care se ciocneşte nu decurg însă doar din animozităţi temperamentale. Nu i se poate ierta scriitorului antipatia faţă de gândirea sclerozată, rezultat al naivei înregimentări. A iscat obiecţii în special pledoaria lui în favoarea Americii în războiul din Irak. În felul său dur, nemilos, Biermann a învinuit guvernul francez şi german că l-au sprijinit indirect pe Saddam Hussein şi au trâmbiţat ipocrita atitudine de neutralitate. Artistul iese din rând, are capricii, şi-a câstigat un drept la extravaganţe. Dacă rezistenţa contra lui aparţine partidelor de extremă stânga care-l califică renegat, o surpriză o constituie bombănitul partidului social democrat, care nu şi-a ascuns lipsa de entuziasm la ideea premierii unui lup singuratic. Cineva a venit cu soluţia să se împartă distincţia cu alţi doi exponenţi ai culturii din Berlin, Brecht şi Tucholski. Sugestia avea o hibă, căci noii pretendenţi nu mai erau în viaţă, iar regulamentul nu permitea să se facă o abatere de la cutumă. Biermann a tăcut, a contemplat spectacolul de şovăială şi mârâială. Puţin înainte de data scadentă, vacarmul s-a potolit şi consilul orăşenesc a anunţat că sprijină fără amendamente canditatura cu bucluc. Acum poetul e lăudat pentru tot ce a creat în cinstea Berlinului, dezvelind şi rănile lăsate de război, de sciziunea ulterioară, împărţirea urbei în două sectoare. Omologul său român e încă departe de astfel de încoronare. Nimeni nu a formulat propunerea de a i se decerna titlul de cetăţean de onoare, să zicem la Bucureşti. Şi în cazul lui alergiile nu s-au stins. Goma are şi azi o poziţie de avangardă în condamnarea totalitarismului. Dar în vehemenţa cu care reprobă ezitările altora transpare şi o lipsă de colegialitate şi un impuls spre arţag. De cele mai multe ori, el înfige cuţitul în rană şi are dreptate în dezvăluirea unor inadvertenţe. El este înaintea celorlalţi în marş, nu vrea însă să le atribuie şi lor un rol, simte o dorinţă de a minimaliza şi persifla. Dar nu de puţine ori preopinentul atacat de el are merite pe alte planuri, care n-ar trebui trecute sub tăcere. Paul loveşte fără cruţare, împrăştie praf şi pulbere. Într-o scrisoare către el din 18.08.1997, i-am scris: "Ai fost şi eşti un simbol, ţara nu te-a îmbrăţişat după decembrie 1989, cum ar fi fost de cuviinţă (trebuia să fii chemat înapoi cu onoruri naţionale). În conştiinţa colectivă ai rămas însă un reper, o instanţă a adevărului. E nenatural să te dedici unor dueluri cu morile de vânt (unele nefericite ţinte de atac din aceeaşi tabără) şi să fii temut din pricina izbucnirilor arţăgoase şi a impulsurilor vindicative." Constatam cu regret că face gafe, că e imprevizibil şi că s-a înfundat în polemica legată de Basarabia. Ascultă zvonuri oribile şi le răspândeşte mai departe. Nu Antonescu poartă răspunderea deportărilor şi înfometării, ci victimele au fost adevăraţii ucigaşi. Ce a survenit? A fost infectat de un venin al discordiei? E cuprins de cecitate? Dincolo de aceste poticniri nu trebuie omisă masiva sa pildă a rezistenţei la rău. N-au încetat nici calomniile ca şi cum nimic n-ar fi fost sincer şi riscant. Pe undeva s-a scris că totul a fost cu voie de la poliţie (Alexandru George, Ion Cristoiu). În respingerea compromisului nu l-a întrecut nimeni. Prietenii lui Goma nu vor să intre la harţă cu el, prea mare e preţuirea pe care i-o poartă. Să acordăm deci Cezarului ce i se cuvine.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara