Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Paralele inegale de Simona Vasilache

Am în faţă o carte cu adevărat veche şi, îmi vine a crede, necunoscută. Moţi şi curcani, de Odobescu, "ediţiunea a II-a", din 1880 (prima apăruse cu doar doi ani mai devreme), de la Editura Librăriei Socecô & Comp. O carte între 1784 şi 1877, între un război la cald, pe care îl prinseseră aproape toţi cei atunci în viaţă, şi o răscoală "clasicizată", din secolul trecut. Un argument numai bun să ne amintească, pasionaţilor de etichete, că Odobescu nu este, aşa cum l-au recuperat gusturile mai fine, falsul priceput în ale vînătorii, înainte de a fi un scriitor de povestiri istorice.
Într-un format elegant (deschisă, e o jumătate de coală de scris) şi incredibil de nehărtănită pentru vîrsta ei, punerea alături a două conferinţe la Atheneu, despărţite de vreo lună, are chiar pretenţii de istorie doctă (legătura cu Odobescu acela de-l ştim) şi documentată.
Prima cuvîntare, sub numele "de cod" Moţii este - previzibil, după ce am văzut anul pe copertă - despre Răscóla Românilor Ardeleni sub căpetenia lui Horia în Nérna 1784-1785. Episodô din istoria Transilvaniei. O întreagă poveste, cu subiect, predicat, complement de timp şi toate cele ale naraţiunii se comprimă în acest titlu, în care trăieşte, întreagă, slăbiciunea pentru perifrază a secolului XIX. Modestia lui, un soi de cochetărie de-a nu te spune, cînd ai ceva de spus, iese la iveală în primele rînduri, rostite, de bună seamă, de guest-speaker-ul (sic!) Odobescu după un anume tipic: "Sciô bine că nu, spre a asculta nevoNósa şi nedibacea mea rostire, v'aţN datô ostenéla a vÇ închide astă-séră, aşa de mulţN, în sala cam întunecósă şi cam monotonă a AtheneuluN nostru [...]. AţN venitô aci, cum vine totô d'a-una românul - cu voNósă séô îngrijată grăbire, - cândô se aştéptă a vedé rÇsărindô din umbrele trecutuluN, lucNul vre unuN mare faptô naţionalô." Mai mult decît un fapt, răscoala lui Horia este, urmează vorbitorul, un act din tragedia noastră naţională. Ceea ce stîrneşte şi întreţine această tragedie este, în fapt, graniţa dintre Ardeal şi Regat, precum şi orînduirea care a dus la răscoală. Din foişorul unui secol luminat, se sparie gîndul de ce s-a putut întîmpla cu nici o sută de ani în urmă, şi Odobescu are grijă să o spună. Ca-ntr-o poveste, unde ascultătorii trebuie strămutaţi cu toţii. Intrarea o face prea cunoscuta bucată a lui Bălcescu, pe care Odobescu îşi însăilează, la rîndu-i, o istorie, întreruptă de extinse citate. Asezonate cu regulile de bună purtare de la curtea Mariei Theresa (exersate pe unguri şi, aici, ironia lui Odobescu funcţionează din plin), înşiruirile de date trebuie că le-au părut agreabile celor ghemuiţi, într-o seară rece de februarie, în lojele Atheneului Român. Povestea continuă cu Iosif al II-lea, urmaşul pomenitei împărătese, un apărător al românilor, pe cît se pare. Principiul mental, de notorietate în epocă, dincolo de documentele lui Odobescu, pus în funcţiune aici, este compensaţia de la mai mare - unde a scuipat boierul, sărută Vodă Cuza. Locul unde s-a găsit, sub soare, un om mai puternic decît imperiul are ceva din lumea celuilalt tărîm. Mergînd cu jalba la împăratul, eroul acesta dintre munţi, capată, zice-se, dezlegare ca el şi al lui să-şi facă singuri dreptate. Şi de aici răscoală. Sfîrşită, fireşte, cu trădare. Însă lecţia ei este - concluzia lui Odobescu - adevăratul iluminism, adevărata Şcoală Ardeleană.
O ultimă răscoală, peste veac - 1907 va fi, deja, altceva, şi ultimul nostru război cu Turcia, al curcanilor din '77. Succesul conferinţei abia trecute îl îndeamnă pe vorbitor să repete lecţia de istorie, aruncîndu-se, însă, în apele neaşezate ale unui passé recent. La 1880 se pare că este o vreme de cumpănă, a dezamăgirii de sfîrşit de veac, cînd toate sacrificiile au părut făcute în zadar. Că nu este aşa, că istoria, oricît de compromisă, cînd progresul bate pasul pe loc, poate anima mîndrii deloc trecătoare, încearcă Odobescu să amintească. Luarea Plevnei, pe care literatura exaltată eroic a anilor acelora n-a ocolit-o, dimpotrivă, atrage şi atenţia lui Odobescu. Povestea se cunoaşte. O fac mai pasabilă anecdotele, digresiunile, în care nimeni nu-i poate contesta conferenţiarului talentul. Fireşte, nu e gluma groasă, ireverenţioasă pînă la Dumnezeu faţă de başibuzucii din redută, de la Coşbuc. Odobescu dă detalii, spune cîte tunuri Krupp erau în scenă, cine era generalul, unde au poposit cînd au poposit, şi aşa mai departe. O adevărată hartă militară. Geografia luptei năvăleşte printre pluşurile Atheneului, deşi mişcarea cam lipseşte, înghiţită de o erudiţie confiscată, la rîndu-i, de patriotism. Secvenţa asaltului e detaliată pe ore şi minute - avantajele istoriei recente... - punctînd momentele care întorc soarta bătăliei. Înviorată cu referiri la luptele pe Dunăre ale lui Mihai Viteazu şi cu horele curcanilor, şi încheiată cu mesajul domnesc de după victorie, relatarea lui Odobescu nu are tensiunea poveştii unui martor ocular şi se poate ghici că, pentru o conferinţă, cam plictiseşte, însă dă o idee despre instituţia prelecţiunilor populare. Vremea lor trecuse, dar secolul valida, încă, forma asta de cultură şi atitudine. A veni să asculţi istorie povestită, în interpretarea unui scriitor, fără doar şi poate, e unul din "sacrificiile" care ne despart de ei, de oamenii anilor 1880. Nu singurul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara