Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Paravanul regretelor noastre de Sorin Lavric


Cam toate cărţile care ne trec prin mînă au trista însuşire de a nu ne lăsa nici o impresie. Le citim cu o dispoziţie vagă de fiinţe plictisite şi, chiar dacă pe moment ele par să ne transmită ceva, măcar o minimă emoţie, peste o vreme nici nu ne mai amintim de ele. Le uităm pur şi simplu, de parcă nu le-am fi deschis nicicînd, pînă într-atît de stearpă le-a fost lumea lăuntrică.

Există o moarte sufletească a cărţilor, şi ea este cu atît mai tristă cu cît cauza ei nu stă în paginile lor, ci în sufletul cititorilor. E un adevăr banal că, înaintînd în vîrstă, putinţa de a ne lăsa în seama ficţiunii livreşti scade tot mai mult. Lecturile care ne-au format fiinţa şi, uneori, ne-au hotărît destinul le-am avut întotdeauna în tinereţe. După acest moment al exaltării juvenile, nu mai urmează decît exersarea premeditată a unei aptitudini ce transformă pasiunea tinereţii în rafinamentul tehnic al maturităţii. Suplinim emoţia scrisului prin tehnica lui şi, astfel, îl omorîm cel mai adesea. Iar dacă mai facem şi greşeala de a ridica ştacheta exigenţei pînă acolo încît ne jurăm că nu vom publica nimic decît atunci cînd vom fi sigur că am atins perfecţiunea, vom ajunge să murim la propriu, fără să mai apucăm să publicăm ceva. În acest caz, cărţile pe care am fi putut să le scriem încetează de a mai fi un paravan mnezic, adică un filtru al amintirilor şi fantasmelor noastre, preschimbîndu-se în schimb în simptomele timpurii ale unei vocaţii răposate.

Cu alte cuvinte, o carte poate muri în două momente: la lectură sau la scrierea ei. În primul caz, nu cărţile mor, ci noi murim ţinîndu-le în mînă şi răsfoindu-le cu ochi morţi. În cel de-al doilea caz, vom omorî cărţile altfel, fie scriindu-le prost şi omorîndu-le din faşă, fie scriindu-le bine, dar omorîndu-le ulterior, prin lipsa îndrăznelii de a le publica. Iar o fatalitate a lumii noastre scriitoriceşti este că, de publicat, îndrăznesc să o facă cei care nu ar trebui să o facă, în schimb cei care ar trebui să o facă, nu îndrăznesc.

Cartea lui Mircea Berindei, intitulată Paravanul veneţian, ilustrează din plin aceste gînduri. Amintirile şi portretele pe care fostul diplomat român, dublu licenţiat în Drept şi Filozofie, le-a cuprins în acest volum conţin toate reflecţiile de care pomeneam mai sus. Mai mult chiar, printr-o coincidenţă stranie, titlul cărţii de faţă ne poate ajuta să-i privim rîndurile dintr-un unghi cu totul aparte.

Mircea Berindei a fost întruchiparea vie a ideii de exigenţă dusă pînă la limita sinuciderii scriitoriceşti. Pe scurt, a scris mult şi a publicat puţin, şovăind mereu şi răzgîndindu-se în ultima clipă, rupînd manuscrise întregi şi rescriind acelaşi text pînă la acel grad de retuşare perfecţionistă dincolo de care pînă şi autorul ajunge să se sature de propria creaţie. A fost atît de necruţător cu înclinaţia lui scriitoricească încît, refuzînd mereu să accepte o variantă finală, a fost precum împătimitul vicios căruia conştiinţa viciului - patima scrisului - îl îndeamnă să şi-l ascundă de ochii lumii. Mircea Berindei şi-a ascuns viciul scrisului şi aproape l-a condamnat la anonimat. Iar atunci cînd totuşi a publicat - debutînd la 56 de ani, în 1970 -, ecoul publicului şi al criticii a fost minim. Pesemne că numai pereţii garsonierei lui din Strada Sfinţii Apostoli ştiu cîte manuscrise a distrus dintre cele pe care le-a dus totuşi pînă la capăt. E cazul tipic de intelectual a cărui exigenţă, ridicată prea sus, ajunge să se întoarcă împotriva lui, retezîndu-i cutezanţa ieşirii în lume. În acelaşi timp, Mircea Berindei întruchipează foarte bine convertirea exaltării juvenile în rigoarea drastică a moderaţiei mature: un scriitor a cărui ardoare creativă a lăsat locul unei cizelări obsesive, rafinamentul expresiv ajungînd să înăbuşe efuziunea sufletească. Iată de ce fostul diplomat scrie bine, dar edulcorat şi atenuat, avînd ceva din delicateţea vlăguită a celor care s-au cenzurat prea mult.

O coincidenţă stranie face ca această carte, în al cărei titlu întîlnim cuvîntul ,paravan", să fie ea însăşi un paravan. Să fiu mai limpede: paravanul era pe vremuri o piesă de mobilier, alcătuită din mai multe părţi rabatabile, pe care o puteai împături sau despături după voie, atunci cînd aveai nevoie să ridici un perete despărţitor într-o cameră. Paravanul ascundea ochiului gesturile sau goliciunea persoanei aflate în spatele lui. Cu toate acestea, ciudăţenia paravanului stătea într-un detaliu de alcătuire: pînza sau hîrtia care acopereau panourile paravanului erau suficient de opace spre a nu lăsa să se distingă detaliile trupului, dar şi destul de subţiri pentru ca măcar conturul mişcător al unei persoane să se întrezărească prin ele. Prin paravan nu puteai vedea, în schimb puteai ghici o formă mişcătoare, imaginaţia ta completînd la iuţeală ceea ce vederea nu îţi putea da. Pe scurt, paravanul nu arăta nimic, dar sugera foarte mult, încărcînd o banală făptură cu nişte semnificaţii erotice pe care altminteri, în lipsa paravanului, aceeaşi făptură nu le-ar fi avut deloc. Iată de ce paravanul este un ecran care ascunde ceva arătîndu-l. Sau, mai precis, paravanul opreşte simţurile eliberînd imaginaţia. Ei bine, mecanismul inspiraţiei artistice tocmai în asta stă: într-o fantezie debordantă iscată de o frustrare acută în faţa sărăciei de detalii perceptive. Aşa se face că un paravan te incită mult mai mult decît dacă, în lipsa lui, ai putea privi nestingherit lumea din jur.

Cartea lui Mircea Berindei este un paravan din spatele căruia lumea interbelică te incită prin ceea ce nu ai putut vedea. Şi nu ai putut vedea nu din lipsa unui cîmp liber al privirii, ci fiindcă nu ai putut trăi în acea epocă. Şi aşa cum sînt cărţi la a căror lectură regreţi că nu ai apucat vremurile descrise în paginile lor, tot aşa Paravanul veneţian te face să regreţi că nu ai trăit în perioada interbelică. E un farmec aparte în această carte, unul amintind de patina pe care uzura timpului o întipăreşte în lucruri şi oameni, şi tocmai de aceea cartea de faţă seamănă cu un paravan al regretelor noastre. O citeşti regretînd că lumea aceea a murit. Pe deasupra, simţi prea bine că asemenea cărţi nu mai pot fi scrise astăzi. Ceva s-a stins iremediabil în sensibilitatea noastră estetică, o anume aplecare spre detaliile fragile şi spre respectarea scrupuloasă a acelor convenţii şi pudori fără de care atmosfera unei epoci îşi pierde distincţia. Şi în constrast cu lumea interbelică, lumea de astăzi este una din care parcă orice urmă de distincţie a pierit.

Nu am fost niciodată la Balcic, dar citind paginile lui Mircea Berindei, m-a apucat dorul după staţiunea interbelică a artiştilor români. Nu m-am aşezat niciodată pe scaun avînd grijă ca şezutul să nu acopere decît jumătate din suprafaţa lui şi spatele să nu-mi atingă deloc spătarul, dar, aflînd educaţia subînţeleasă de care aveai parte în perioada interbelică, m-a apucat regretul că nu am trăit-o. Nu am văzut niciodată o femeie prinsă într-un corset înalt şi ţeapăn, menit a-i da siluetei o alură sobră şi sulegetă, dar, citindu-l pe Mircea Berindei, mi s-a făcut dor de femeile acelea rigide şi protocolare, pe care, dacă le-aş fi întîlnit, neîndoielnic că le-aş fi putut iubi. Şi exemplele pot continua încă multă vreme.

Paravanul veneţian nu se numără printre cărţile de care pomeneam la începutul acestor rînduri, şi anume acelea care, trecîndu-ne prin mînă, le uităm imediat ce le-am închis. E ceva în această carte care ne va urmări o vreme, şi anume amintirea impresiei pe care am trăit-o citind-o. Şi dacă sînt cărţi a căror lectură fac impresie este pentru că lumea ce răzbate din rîndurile lor mai poate exercita o atracţie asupra noastră. Cînd această atracţie va dispărea, lumea lor va muri. în măsura în care este adevărat că, înaintînd în vîrstă, capacitatea de a te lăsa în voia unei ficţiuni scade, acelaşi lucru este valabil în cazul înaintării în vîrstă a unei întregi generaţii. Pesemne că peste 50 de ani, lumea cărţii lui Mircea Berindei nu va mai spune nimic nimănui. Pînă atunci însă, Paravanul veneţian rămîne o carte bună, al cărei spirit este unul inconfundabil - spiritul interbelic.

Spuneam că există o moarte sufletească a cărţilor, dar una cauzată nu atît de faptul că ele însele mor, ci de neputinţa noastră de a le mai intui lumea. Le citim fără a le mai putea gusta. Un paravan, de astă dată unul opac pe de-a-ntregul, vine să despartă definitiv un gen de sensibilitate de un alt gen: cel al cărţii de cel al cititorului. Şi atunci, cartea ajunge să fie privită ca ceva uzat moral, cînd de fapt sensibilitatea noastră este cea care s-a uzat ireparabil. Nici o punte de legătură nu mai poate sta între noi şi carte. Şi dacă istoria literaturii trebuie rescrisă periodic este pentru că numărul cărţilor supuse unei perpetue uzuri morale este tot mai mare. Iată de ce Paravanul veneţian este o carte a cărei uzură morală vine dinspre noi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara