Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Parfum de secol XVII de Tudorel Urian

Am mai scris-o, Dan Perşa este genul de prozator de la care nu ştii niciodată la ce să te aştepţi. Oricât de elogiată i-ar fi o carte, următoarea străbate cu totul alte cărări tematice şi stilistice. Formula din fotbal "echipa învingătoare nu se schimbă" nu are pic de relevanţă când este vorba de scrisul lui Dan Perşa. După fiecare carte publicată, autorul aruncă tot din atelierul său de creaţie. Îşi montează o machetă nouă şi începe o cu totul altă aventură, fără nicio legătură cu cele scrise până atunci. Aşa stând lucrurile, este greu să îţi imaginezi ce aspecte concrete ale scrisului acestui autor imprevizibil au în vedere cei care susţin că îl admiră necondiţionat. Pentru a putea purta un dialog coerent cu un fan al prozatorului, acesta trebuie întrebat, obligatoriu, la ce carte din creaţia lui Dan Perşa se referă. Altminteri există toate şansele ca el să aibă în minte mere, iar interlocutorul său, pere. Dacă nu cumva admiraţia faţă de scrisul acestui foarte original autor se întemeiază tocmai pe extrem de largul său evantai tematic şi stilistic.

Cărţile vieţii, cel mai recent roman semnat de Dan Perşa, nu face excepţie de la regulă. La prima vedere, este un roman istoric a cărui acţiune se petrece în Ţara Românească, la sfârşitul secolului al XVII-lea. Intrigile, laşităţile, loviturile pe la spate, lipsa de scrupule, delaţiunile, şpaga, servilismul erau, atunci ca şi astăzi, la ordinea zilei în societatea românească. Relaţiile din sferele puterii sunt demne de Familia Borgia. Domnitorul Şărban (sic!) Vodă moare otrăvit cu arsenic, iar Constandin (sic!) Brâncoveanu ajunge domnitor prin câteva foarte dubioase manevre de culise. Destul de discret, e drept, se sugerează chiar că noul domn al Ţării Româneşti nu ar fi fost străin de moartea shakespeariană a predecesorului său pe tron. Pe lângă marile familii domneşti şi boiereşti Brâncoveanu, Cantacuzino, Bălăceanu, Vlădescu, în roman apar şi tot felul de aventurieri, foşti militari, escroci, impostori, oameni de joasă condiţie, specimene umane mereu foarte prezente în literatura picarescă a acelor vremuri. Întrebarea care se poate pune este care este miza acestui roman? Ce doreşte Dan Perşa să demonstreze cu poveştile de vitejie şi trădare (de obicei, trădarea este cea care biruie) în care sunt angrenate personajele sale. Răspunsul este unul cât se poate de simplu: nimic. În mod explicit nu se simte vreo idee moralizatoare sau tentaţie de a revela mari secrete ale existenţei. Chiar dacă titlul romanului (Cărţile vieţii) ar putea sugera o asemenea miză. Autorul pare, mai degrabă, un adept al teoriei lui Flaubert care considera că literatura nu este locul bunelor intenţii: stilul e totul. Or, aşa cum am arătat încă de la comentariul asupra cărţii sale de debut, Vestitorul, Dan Perşa este unul dintre marii stilişti ai literaturii române de azi.

Romanul Cărţile vieţii este, în primul rând, un exerciţiu de virtuozitate stilistică. Fiecare capitol sau subcapitol al cărţii poartă numele câte unui personaj şi acţiunea sa gravitează în jurul faptelor respectivului erou. Relatarea este făcută de un cronicar mai degrabă martor al întâmplărilor sau om foarte bine informat decât tradiţionala voix de Dieu, al cărui stil combină limba din cronicile secolului al XVII-lea cu seva romanelor istorice sadoveniene şi stilul popular, ironic-înţelept al Amintirilor lui Ion Creangă. Se poate spune că Dan Perşa parodiază scrierile cronicarilor medievali aşa cum Cervantes a parodiat romanele cavalereşti. Romanul său poate fi citit în cheie ironică şi chiar postmodernă, dar poate la fel de bine să facă deliciul unui cititor "inocent", convins că citeşte un roman istoric în adevăratul înţeles al cuvântului. La fel ca în Vestitorul, romanul de debut al lui Dan Perşa, în acţiune apar când şi când, în manieră suprarealistă, obiecte astăzi familiare, dar care nu existau în timpul prezent al acţiunii. La sfârşitul secolului al XVII-lea unul dintre personaje inventează - fără să ştie cum se numeşte - calea ferată şi locomotiva cu aburi. Aventura sa se încheie în notă burlescă, precum concursurile de azi în care diverşi indivizi încearcă să zboare cu felurite obiecte ciudate. Cronicarul îşi notează însă cu acribie evenimentul spre deliciul protocronist al cititorului de azi, familiarizat cu vechile campanii ale revistei "Săptămâna" : "Cuptoarele au ars un munte de cărbune şi ciocanele au bătut fier încins pe nicovală, aruncând mai multe scântei decât sunt stele pe cer. În urmă a ieşit un soi de bute de oţel cu roţi şi horn, iar deasupra Ştefan puse un steag, numit de el Steagul moşiei. Dogarii au tăiat pădurea de frasini şi au cioplit traverse, care au fost bătute în pământ şi legate între ele cu şine de oţel, întocmai cum le-a cerut Ştefan. Ce a ieşit a fost o cale ferată, dar cum ea pe atunci nu avea nu­me, pentru că nu mai fusese alta înainte, oamenii au poreclit-o Calea Nebunului, gândind că fiul stol­nicului s-a tulburat la cap, dar n-a spus nici unul pâs, cunoscân­du-l de şturlubatec şi zălud, şi zburdalnic". (p. 62) Dacă trenul lui Ştefan poate fi luat ca o săgeată ironică aruncată de prozator teoriilor protocroniste, mai bizar este un episod din chiar primele pagini ale romanului, în care un personaj din secolul al XVII-lea stă pe un butoi şi desface tacticos... o sticlă de Cadarcă de Recaş. E drept, vinul de Cadarcă este original din Banat. A fost produs pentru prima oară la Miniş, în jurul anului 1750 (la vreo 30 de ani de la execuţia lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi) şi a devenit repede unul dintre vinurile favorite ale casei de Habsburg. Dincolo de acest mic (la scara istoriei) decalaj de timp, mai straniu pare gestul desfacerii sticlei, familiarizaţi fiind, mai ales în Valahia, cu imaginea clasică a vinului băut din ulcele şi udând generos mustăţile şi bărbile bon-viveur-ilor noştri boieri: "Stăpânul coborî, răcoare, cercetă atelajele şi alese o Cadarcă de Recaş, apoi şezu pe un butoi, scoase briceagul din buzunar, curăţă ceara de pe gâtul sticlei şi vârî adânc tirbuşonul în dop, îl trase, poc! Întoarse sticla, plăcându-i cum gâlgăie în gura lui. Simţi răcoarea vinului intrând în el, aşa cum intră lumina în lume în zori. " (p. 8)

Punctul forte al cărţii lui Dan Perşa îl constituie perspectiva "la firul ierbii" din care este relatată acţiunea. Marea istorie a fost lăsate deoparte, personajele sunt oameni ai timpului lor, aflaţi pe diverse trepte sociale, fiecare cu micile sale bucurii şi eşecuri, cu speranţe şi, uneori, cu gânduri nu dintre cele mai ortodoxe, cu spaime şi vise care se transformă adesea în coşmaruri. Nimic din ceea ce ar putea consolida efigia unui personaj nu este lăsat deoparte: indispoziţiile fizice, senzaţiile de tot felul, ticurile de comportament şi reacţiile fiziologice cât se poate de umane sunt descrise cu deplină naturaleţe. Rezultatul este o cronică populată de oameni vii, pe deplin credibili în faptele şi evoluţiile lor. Nu ştiu şi prea puţin contează dacă grozăviile mai mari sau mai mici povestite de Dan Perşa au sau nu corespondent la nivelul istoriei celei mari. Important este că el reuşeşte să dea suflul verosimilităţii unor poveşti care, realmente, se citesc cu sufletul la gură.

Aşa cum a demonstrat-o încă din Vestitorul,Dan Perşa este un maestru în reproducerea limbajului unor epoci demult trecute. Topica frazei, mulţimea de arhaisme, micile judecăţi morale, pildele paremiologice sunt puse în text cu precizia şi naturaleţea unui încer­cat falsificator de tablouri. Totul este perfect, cu excepţia unui mic drăcuşor din altă epocă pe care autorul îl plasează cu umor tocmai pentru a-şi face publică semnătura proprie, inconfundabilă. Întrebarea care se pune este ce şanse ar putea avea un astfel de roman să fie tradus în limbi de mare circulaţie interna­ţio­nală. Sau, dacă o eventuală traducere ar putea, dincolo de poveste (care, în mod cert are toate atu-urile pentru a captiva), pune în valoare indiscuta­bilele calităţi stilistice ale romanului. Lucru extrem de dificil în condiţiile în care textul abundă de arhais­me şi regionalisme, unele dintre ele complet ieşite din uz.

Mai puţin popular decât ar merita, Dan Perşa este, fără îndoială, unul dintre prozatorii foarte importanţi apăruţi în literatura română de după 1990.