Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Parsifal în haine de marinar de Ana-Stanca Tabarasi


Într-o bună zi ne vom aduna cu toţii la Bayreuth, neînţelegând cum am putut suporta vreodată să fim în altă parte", se spune că ar fi zis Nietzsche, pe când încă era prieten cu Wagner. Lucrurile nu par să se fi schimbat prea mult de atunci. Primul an în care la conducerea Festivalului de la Bayreuth se află Katharina Wagner şi Eva Wagner-Pasquier, strănepoatele compozitorului, a început cu entuziasmul dintotdeauna al publicului: pentru cele 1985 de locuri din sală au fost 438136 de cereri din optzeci de ţări, cei mai mulţi spectatori aşteptând zece ani până să le vină rândul la bilete.

Cu toate că pentru 2009 nu era prevăzută nicio nouă punere în scenă, surorile Wagner au marcat "începutul de eră" printr-o nouă tradiţie: prezentarea operelor lui Wagner într-o versiune pentru copii, spre a "creşte" astfel viitorii wagnerieni. Cei mici au putut, aşadar, intra gratuit la Olandezul zburător, prelucrat de Alexander Busche, în regia lui Alvaro Schoeck, cu costume desenate chiar de copii în urma unui concurs în şcoli, şi cu o orchestră de nouăsprezece muzicieni, dirijată de Christoph Ulrich Maier. Până să înceapă uvertura, micii wagnerieni entuziaşti au fost puşi să imite furtuna, prin şuierat şi tropăială, ba chiar să urce pe scenă spre a învârti la maşina de vânt. Durata totală: o oră, firul epic fiind dat de povestirile cârmaciului lui Daland (Frank Engelhardt), până la finalul în care Olandezul (Dimitri Orlov) şi Senta (Anna Gabler) ies frumuşel şi paşnic printr-o fereastră din acoperiş.

În timp ce toate acestea se petreceau într-o clădire-anexă, în "sacra" sală cu coloane aurii de pe Colina Verde, tradiţionaliştii aveau şi ei parte de surprize: un alt design al caietelor-program, un site modernizat, cu filmuleţe de la repetiţii şi din culise, o schimbare de uniformă a celebrelor "fete albastre" (plasatoarele a căror mult-râvnită funcţie e îndeplinită de studente la Conservator, fericite să poată vedea astfel spectacolele), care acum sunt mov, un simpozion despre "teatrul ca sărbătoare", prelegeri introductive înainte de spectacol şi mai ales continuarea succesului de anul trecut, când mii de spectatori au putut vedea în direct, pe un mare ecran din Piaţa Festivalului sau pe internet, Maeştrii cântăreţi din Nürnberg.

De data aceasta, în direct s-a transmis Tristan şi Isolda, în regia lui Christoph Marthaler şi sub bagheta lui Peter Schneider, un foarte bun cunoscător al acusticii cu totul speciale a sălii. O punere în scenă sumbră şi spartană, cu aluzii la naturalism, suprarealism şi teatrul absurd, fără mari schimbări de decor şi cu personaje aproape statice, dar cu o frumoasă simbolistică a luminilor (neoane care se aprind, pâlpâie şi se sting în funcţie de evoluţia iubirii protagoniştilor). Dezolantă de-a dreptul incapacitatea îndrăgostiţilor de a se apropia unul de altul - în marea scenă de iubire din actul II abia se ating, stând cu spatele unul la celălalt, iar suprema pasiune constă în scoaterea unei mănuşi. Nici chiar în clipa morţii (într-o atmosferă de spital) nu par reuniţi. Cred că nu puţini spectatori au preferat să închidă uneori ochii, ascultând excelentele voci ale lui Robert Dean Smith (Tristan) şi Irene Theorin (Isolda). De o mare acurateţe mi s-au părut şi Michelle Breedt (Brangäne) şi Jukka Rasilainen (Kurwenal); Robert Holl, în rolul Regelui Marke, e însă mult prea lent.

În schimb, Holl a interpretat magistral rolul lui Hans Sachs din Maeştrii cântăreţi, înlocuindu-l, în ziua în care am fost la spectacol, pe Alan Titus, care se îmbolnăvise. Pe acesta din urmă am avut prilejul să-l ascult la repetiţia generală şi mi se pare un real câştig faţă de Franz Hawlata, interpretul rolului din ultimii doi ani. Adrian Eröd, şi el nou în rolul lui Beckmesser, mă face însă, în ciuda interpretării onorabile, să îl regret pe baritonul Michael Volle, pe care l-am văzut anul trecut în acest rol. Regia Katharinei Wagner mi se pare "îmblânzită" anul acesta. Bătălia cu vopsea din finalul actului II a pierdut din amploare, iar autoironica aruncare la gunoi a unei regizoare blonde şi a asistenţilor ei de către Hans Sachs a fost înlocuită cu aruncarea la gunoi a dirijorului. Ceea ce dirijorul real, Sebastian Weigle, nu merită nici pe departe, în ciuda unor dificultăţi în potrivirea detaliilor mai fine ale operei cu acustica sălii.

Reluat fără mari modificări, Inelul nibelungului, regizat de Tankred Dorst şi Ursula Ehlert, cu accent pe sacrul ascuns în profan (lumea zeilor fiind mereu traversată de ignoranţi pământeni pe bicicletă sau ieşiţi la picnic) are parte de un nou şi excelent Siegfried: Christian Franz. De semnalat şi prezenţa lui Wolfgang Schmidt (cândva el însuşi Siegfried la Bayreuth), pentru prima dată în rolul lui Mime. Iar Christian Thielemann rămâne, cred, cel mai bun dirijor wagnerian la ora actuală.

Pentru mine, punctul culminant al stagiunii şi, în acelaşi timp, spectacolul cel mai echilibrat din punct de vedere al interpretării muzicale rămâne Parsifal. Regia lui Stefan Herheim reuşeşte să îmbine în mod credibil trei dimensiuni. În primul rând, psihanaliza relaţiei dintre Parsifal (Christopher Ventris), îmbrăcat, conform modei sfârşitului de secol XIX, în costum de marinar, şi mama sa, plasată în salonul vilei Wahnfried, faţă în faţă cu mormântul lui Wagner (ceea ce duce cu gândul la Siegfried şi Cosima Wagner). Asistăm la traumatica respingere a mamei aflate pe moarte, dar şi la retrăirea propriei naşteri, la un incest (patul constituind singurul element constant din decor), la paralele între Herzeloyde şi Kundry precum şi între Parsifal şi Amfortas, şi la uciderea unui alter ego (în locul lebedei).

În al doilea rând, avem de-a face cu istoria Germaniei din vremea împăratului Wilhelm al II-lea şi până azi. Lebăda săgetată cade şi e înlocuită cu vulturul imperial; cavalerii Graalului, la început cu mari aripi negre (îngeri căzuţi, îngeri ai istoriei, ca la Walter Benjamin, sau lebede negre), se transformă în soldaţi şi pleacă în primul război mondial (cutremurătoare, contopirea lor cu proiecţia unor imagini reale din război). În regatul lui Klingsor (Thomas Jesatko), fetele-flori, iniţial surori medicale în lazaretul instalat de nemţi chiar în Sala Oglinzilor de la Versailles, seduc răniţii din paturi şi dansează cancan, ca în teatrul de revista din Berlinul începutului de veac. Klingsor însuşi, un transvestit cu ciorapi de plasă, seamănă cu Marlene Dietrich din Îngerul albastru, iar ulterior îi dă lui Kundry (Mihoko Fujimura) peruca sa spre a-l cuceri pe "nebunul pur". În fundal, naziştii înarmaţi mână evreii în lagăre, iar scena se umple o clipă de zvastici - toate prăbuşindu-se însă, când Parsifal loveşte cu lancea lui Amfortas în vulturul din stema celui de-al Treilea Reich. În cel de-al treilea act, Gurnemanz (extraordinarul bas sudcorean Kwangchul Youn) şi Kundry se adăpostesc în ruinele bombardamentelor, văduvele de război purced la reconstrucţie, iar rănitul Amfortas (Detlef Roth) suferă în plin parlament de la Bonn. Abia în final, mântuirea e marcată de apariţia cupolei de sticlă a Bundestagului de la Berlin.

Dincolo de corectitudinea politică, impresionantă mi s-a părut cea de-a treia dimensiune regizorală: auto-referenţialitatea, prin aluzii la istoria punerii în scenă a lui Parsifal, de la premieră (din decorul căreia e preluat templul Graalului) la redeschiderea de după război, cu afişul în care Wieland şi Wolfgang Wagner interziceau discuţiile politice în sală, susţinând arta pură. Teatru în teatru, cu o copie a scenei reale şi a coloanelor din sală, culminând în final cu mântuirea prin artă: în timp ce porumbelul Sfântului Duh (dar şi al păcii), planează deasupra cavalerilor, oglinzi uriaşe coboară, arătând publicului nu doar propria imagine, ci şi orchestra niciodată văzută până acum, din cauza fosei speciale, aflate aproape în întregime sub scenă. Îmbrăcaţi în haine de toată ziua, muzicienii şi dirijorul Daniele Gatti îşi văd liniştiţi de treabă, reprezentând, poate, cea mai paşnică şi mai emoţionantă înfăţişare a Graalului din istoria lui Parsifal.