Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Pasteluri de iarnă de Ilie Constantin


Două rondeluri (rondeaux) ale lui Charles d'Orléans (1394-1465), îmi oferă o cale spre Pastelurile lui Vasile Alecsandri. Fiu de rege, tatăl altui rege, poetul francez nu avea să domnească la rândul său. La o scară mai redusă, Alecsandri îi seamănă: fără a se fi născut prince du sang, şi nici "os de domn" ca în Principatele româneşti, el a avut totuşi ocazia (reală) să decline onoarea de a deveni domnitor al Moldovei, pentru a lăsa cale liberă spre Unire lui Alexandru Ioan Cuza, căruia, timp de un an şi jumătate, îi va fi un preţios ministru de Externe.

Era de multă vreme un indiscutabil clasic al literaturii române - un "clasic-răscruce", ca să zic aşa, inevitabil în câteva genuri literare: dramaturgie, proză, memorialistică şi epistolar, deschizător de drumuri în culegerea folclorului poetic şi poet el însuşi. Recitindu-i întreaga creaţie poetică, cu consideraţie pentru inspiraţia sa civică, legendele istorice în versuri etc., am constatat că "rege al poeziei", acceptabil ca atare şi la începutul secolului XXI, devenise Alecsandri abia la vârsta de cincizeci de ani, prin 1868 şi 1869... Mai înainte, o serioasă criză avusese loc în viaţa autorului după 1865, tocmai într-o perioadă când gustul literar - şi mai ales poetic - suporta o netă mutaţie. Spre lauda sa, el nu se refugiază în simpla re-confirmare a mai vechilor reuşite, ci se pune la îndoială, într-un proces de gravă luare de conştiinţă.

"în noile condiţii - spune Paul Cornea în admirabila sa prefaţă la Pasteluri (Albatros, 1972, colecţia Texte comentate, Lyceum) - în care însăşi emulaţia talentelor şi competiţia scrierilor făcea posibilă o determinare estetică şi nu doar civică a producţiei literare, canţonetele comice şi micile gingăşii lirice în vers fluid nu mai puteau satisface spiritele, cu atât mai puţin justifica o situaţie artistică privilegiată". Cât de bine defineşte prefaţatorul veritabilul seism literar al acelor ani: trecerea necesară de la determinarea civică a poeziei la determinarea ei estetică! Cu atât mai binevenită şi mai convingătoare este schimbarea-prin-continuitate pe care Vasile Alecsandri o va realiza în creaţia sa poetică din Pasteluri.

La lumea rondelurilor lui Charles d'Orléans pare a reveni şi poetul din Mirceşti; negreşit, el cunoştea această creaţie, piesele cu pricina sunt de multă vreme reluate în manuale şi antologii. Nu mult diferită va fi "materia" care-l va inspira pe liricul de pe malul Siretului de cea a regalului vlăstar revenit pe malurile Loarei (după ce, înfrânt cu oastea franceză la Azincourt, fusese ţinut prizonier în Anglia, vreme de un sfert de veac). în Le Printemps, tonul e dat parcă pentru totdeauna:

Le Temps a laissé son manteau

De vent, de froidure et de pluie,

Et s'est vętu de broderie

De soleil luisant, clair et beau.

Nu voi transcrie întreaga piesă de 13 versuri (primele două fiind repetate, cum o cere canonul rondelului, în strofele a doua şi a treia). Inspiraţia datorează mult meteorologiei şi schimbării de anotimp: Timpul şi-a lepădat mantaua de vânt, de frig şi de ploaie - e vorba de o iarnă de tip atlantic, engleză; Charles d'Orléans îşi va fi scris mare parte din poeme în timpul lungii sale captivităţi - zăpada nu e pomenită aici. Dar ea apare în al doilea rondel, L'Hiver et l'Eté, din care transcriu ultima strofă:

Mais vous, Hiver, trop ętes plein

De neige, vent, pluie et grésil;

On vous dűt bannir en exil.

Sans vous flatter, je parle plain,

Hiver, vous n'ętes qu'un vilain.

Este, parcă, exprimată aici ceea ce G. Călinescu desemna prin "oroarea de intemperii", cuprinzând şi o anume poză, la Théophile Gautier şi la Prosper Mérimée (cu acesta din urmă, Alecsandri se va fi întâlnit de cel puţin patru ori, în călătorie sau la Paris). Fibră de meridional - cel puţin în plan psihologic -, moldoveanul resimte, zice Călinescu, o anume teroare "de fenomenul boreal", ceva din "oroarea italică a lui Ovid pentru gerul scitic"... "Hiver, vous n'ętes qu'un vilain!" apostrofase poetul de pe Loara acest anotimp, ba chiar îi spusese că ar fi trebuit să fie surghiunit ("bannir en exil"), el care avea să aştepte două decenii şi jumătate ca Franţa să adune uriaşa sumă de răscumpărare cerută de învingătorii britanici...

Aşadar, Alecsandri reuşeşte o performanţă servindu-se de intonări horaţiene pentru a da un ton nou poeziei sale. El ia seama la modificările naturii şi ale oamenilor care munceau în sânul lor; fiinţele omeneşti nu au a ieşi din anonimat, pastelul petrecându-se între poet şi modificările sezoniere - este excesiv să-i reproşăm platitudinea de pastel a semănătorilor "harnici cu sacul subsuoară" sau "voioasa argăţime" de pe ogoare.

Un fel de pastel ar putea fi Pohod na Sibir - poem poate mai tardiv, cuprins în foarte discursivele Legende, de prin 1871-1872. E vorba de o compoziţie fantasmatică, plecând probabil de la o litografie a vremii, despre surghiuniţii în Siberia. Cunoaştem surghiunul "Decembriştilor" - mulţi dintre ei de familie nobilă -, dar şi pe cel al osândiţilor de rând dostoievskieni. Despre ce soi de condamnaţi e vorba în poemul lui Alecsandri? Greu de spus, dar totul îndeamnă a crede că e vorba de condamnaţi de drept comun - a căror umanitate (cum o face Fiodor Mihailovici în Amintiri din casa morţilor) merită şi ea compasiunea cititorului. Pradă acestei compasiuni, Alecsandri aliniază versuri la fel de plate ca peisajul de stepă îngheţată ce defilează prin strofele de şase versuri, cu alternanţă de ritmuri. "Interesanţi" se arată teribilii lor temniceri în marş, de origine asiatică "cu ochi de ciur" - expresia, populară, îmi aduce aminte un vers din Dante cuprinzând comparaţia cu un croitor care aguzza gli occhi pentru a coase ceva, adică priveşte printre pleoapele aproape alipite; ce imagine energică pentru supraveghetorii care nu te vor scăpa din ochi!

în urma lor şi pe-mprejur

Cazaci, başchiri sălbatici,

Cu suliţi lungi, cu ochi de ciur

Alerg pe cai zburdatici,

Şi-n zarea sură stă urlând,

Urlând lupul flămând.

Ispita discursului versificat e prezentă de la început, şi se înteţeşte din vreme în vreme; după zburdaticii başchiri vin 16 versuri avocăţeşti ("amorul sfânt de ţară", "un dor de libertate" etc.). Pe neaşteptate, un distih: "Câţi au format grozavul şir,/ Pohodul na Sibir!" - se salvează din platitudine prin simplă enunţare. Apoi platul marş este reluat. Curios este gestul unui comandant, care încrustează numărul celor căzuţi de la ultima etapă pe biciul său, cu gestul unui cioban mioritic:

Un comandant, aprig călău,

I-adună ca pe-o turmă

Şi-nseamnă chiar pe biciul său

Câţi au căzut în urmă.

Versurile nu devin mai bune, dar concentrarea atenţiei asupra convoiului culcat în câmp, "făr-adăpost nici foc" dă demnitate povestirii - deşi ideea că atâţia oameni laolaltă se vedeau condamnaţi la "moartea albă" pare curioasă chiar pentru un imperiu terifiant; te întrebi cum de putuseră ajunge până acolo şi de ce acela era neapăratul punct terminus. Rămâi visător la gândul că Lenin şi Stalin, surghiuniţi şi ei în Siberia, la începutul secolului XX, dispuneau de o cabană şi de arme pentru a vâna, precum şi de alte înlesniri... Ultimele trei strofe din Pohod na Sibir te răpesc pe aripile coşmarului lor şi-ţi dau impresia că ai citit un poem de seamă:

Ei dorm adânc! ş-al nopţei vânt

Cu şuier viscoleşte;

Ei dorm adânc; şi pe pământ

Mereu troianul creşte.

Şi stelele, privind la ei,

Plâng lacrimi de scântei.



Treptat, omătul spulberat

Se-ntinde ca o mare,

Şi creşte, şi sub el treptat

Convoiu-ntreg dispare.

Şi-n zori tot câmpu-i învălit

C-un giulgi nemărginit.



Au fost! Acum ei unde sânt?...

Un cârd de vulturi zboară

Pe sus c-un repede avânt

Şi iute se coboară.

Iar dintre brazi vine urlând,

Urlând lupul flămând!...

După aceste "ocoluri", ajung la scrisoarea lui Iacob Negruzzi anunţând că: "Prin luna martie 1868, am primit o scrisoare de la Alecsandri împreună cu un mare pachet de poezii intitulate Pateluri..." Fără a fi avut răgazul de a le parcurge mai întâi, le-a dus la întrunirea din aceeaşi seară: "Pastelurile lui Alecsandri făcură un mare efect în Junimea; ele s-au cetit şi s-au recitit de multe ori, apoi le-am publicat în capul întâiului număr următor al Convorbirilor..." Ciclul iniţial (cele 30 de pasteluri anunţate de poet) va fi fost scris de-a lungul lui 1868 şi al primăverii lui 1869. Se cuvine să reluăm neezitanta opinie a lui Paul Cornea: "Ele ilustrează o renovare a artei lui Alecsandri, care nu atinge doar domeniul verbului sau al prozodiei, ci îmbrăţişează tema, organizarea poematică şi viziunea, prin urmare însăşi structura liricii sale. (...) Din zbuciumul atâtor ani de căutare şi interogaţii se naşte o operă durabilă, unitară, de un modelaj exemplar. Era o izbândă a poeziei româneşti, dar şi o victorie pe care Alecsandri o obţinea asupra lui însuşi".

Citind pastelurile unul după altul, mă simt - ca şi în cazul altor autori comentaţi de el - în dezacord cu unele din seducătoarele ecleraje ale lui G. Călinescu, sau am rezerve la "generalizări" ale unor caracterizări valabile doar în unele cazuri. Aşa se întâmplă cu teroarea "de fenomenul boreal", apropiat de "oroarea italică a lui Ovid pentru gerul scitic". Asemenea frisoane de mediteranean va fi resimţit Alcsandri în reveria sa coşmardescă din Pohod na Sibir - unde, fără s-o spună nicăieri, pare a retrăi mărturii asupra Marii Armate decimate a lui Napoleon retrăgându-se din Rusia... Dar în pastelurile propriu-zise, lucrurile stau altfel; nicăieri iarna, gerul, crivăţul nu-l ameninţă direct pe Eul liric - el e bine instalat la gura sobei sau parcurge în sanie, bine încotoşmănit, peisaje hibernale neagresive ("Eh, voi sănii, sănii, şi voi cai, voi cai", exclamă Serghei Esenin; "sănii cu cai înzurgălăiţi", zice Grigore Hagiu într-un poem din tinereţe...).

Serile de la Mirceşti - pusă de poet în fruntea pastelurilor - seamănă unei utopii de protecţie, un înăuntru perfect protejat, subliniat de excesele meteorologice dintr-un afară cu cât mai agitat cu atât mai abstract: "Afară plouă, ninge! Afară-i vijelie,/ Şi crivăţul aleargă pe câmpul înnegrit". Strofa finală din Sfârşit de toamnă acumulează ameninţări hibernale; animalele domestice reacţionează la apropierea iernii de parcă ar presimţi un seism: "Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăţ călare!/ Vântul şuieră prin hornuri răspândind înfiorare./ Boii rag, caii rănchează, câinii latră la un loc". Acestei viziuni îi pune capăt versul: "Omul, trist, cade pe gânduri şi s-apropie de foc". Nu văd un dramatism excesiv în acest enunţ: prin "trist" se poate înţelege şi "grav" - omul de la ţară, în contact cu peisajul în modificare rapidă şi cu animalele alertate de venirea iernii, fără a fi doborât de vreo panică specială, "cade pe gânduri", cugetă adică la ceea ce are de făcut, şi, mai întâi de toate, "s-apropie de foc" - prietenul speţei umane încă din preistorie - socotind cum să-şi protejeze de ger familia şi avutul.



devăratul sentiment profund al poetului din Mirceşti nu este cel - mai mult sau mai puţin verbal - din prima strofă a poemului Iarna; însuşi atributul şters "cumplita iarnă" atenuează căderea neţărmurită a ninsorii - deşi "Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,/ Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă", şi "Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară". Din nou, G. Călinescu fantasmează în mod precipitat: "Imaginaţia e o vreme îngrozită de putinţa unei ninsori totale, de sfârşit de lume, până ce zurgălăul spulberă sinistrul vis". Dar nu, bogăţia fulgilor e un imens ecran pe care "mândra ţară" e proiectată într-o avantajoasă armură de zale argintii. Iar strofa a doua cuprinde un distih ce-ţi taie răsuflarea, când te aştepţi mai puţin:



Soarele rotund şi palid se prevede printre

nori

Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.



în Gerul, întâlnim un exemplu (ce l-ar fi fericit pe Edgar Papu) de erotism între elementele naturii (criticul a celebrat, acum 35 de ani, uniunea "între Poetul bărbat, Eminescu, şi Natura femeie" ). în viziunea antropomorfică a lui Vasile Alecsandri, bărbatul şi femeia sunt amândoi de ordin stihial:



Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe

cu jălire

Neagra luncă de pe vale care zace-n

amorţire;

El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună

despre ziori

C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri

lucitori.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara