Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Patru debuturi de Cosmin Ciotloş


Andrei Dósa, Când va veni ceea ce este desăvârşit, Bucureşti, EdituraTracus Arte, 2011, 100 p.

Matei Hutopila, copci, Bucureşti, Casa de Editură Max Blecher, 2011 68 p

Crista Bilciu, Poema desnuda, Bucureşti, Cartea Românească, 2011 108 p.

George Nechita, Părţi juvenile, întinse, Bucureşti, Editura Pandora M., 2011, 76 p.



...numai în poezie, lansate pe parcursul recent încheiatei ediţii a Gaudeamusului.
Prima carte a unui poet este, prin tradiţie, şi cea mai periculoasă. De aceea, criticii cu instinct de conservare se şi feresc de ele, preferând de cele mai multe ori să scrie despre consacraţi. Mai buni sau mai răi, dar consacraţi. (Aceştia reprezentând, în tot cazul, valori mai sigure. În judecarea lor se poate greşi. Supralicitând sau, dimpotrivă, subevaluând. Dar, de gafat, nu se prea poate gafa.) Cronica literară e, până la urmă, o chestiune de selecţie. Vulgata e următoarea: din cincizeci şi două de săptămâni, câte are un an, nici una nu trebuie risipită. Cu alte cuvinte, din cincizeci şi două de cronici, nici uneia nu-i este îngăduit să fie susceptibilă.
Dar de ce atâta prudenţă, în definitiv?
Când, cu mai puţin de un deceniu în urmă, comentatorii en titre, de la România literară şi nu numai, au salutat apariţia unei noi generaţii poetice, şi-au asumat, fără doar şi poate, un risc. Pe cât se poate constata, previziunile nu li s-au infirmat.
Acum, după o perioadă de acalmie în materie de debuturi (acalmie tulburată doar accidental), simt nevoia să întâmpin, eu însumi, apariţia câtorva poeţi aflaţi la primul lor volum.
Cel dintâi e braşoveanul Andrei Dósa (n. 1985), al cărui debut, intitulat Când va veni ceea ce este desăvârşit, este realmente extraordinar. În mod evident, Dósa n-a apărut de nicăieri. S-a format în preajma unor liberali ai poeziei, ca Alexandru Muşina şi Andrei Bodiu. (Care par să-l fi îndrumat îndeaproape aşa cum e mai înţelept, fără să-l îndoctrineze.) Pe de altă parte, francheţea discret sentimentală pe care-o practică aminteşte de un alt optzecist din nucleul tare, Romulus Bucur:
„google este tatăl meu/ de la el am învăţat cum se face/ nodul la cravată// am apelat la el/ de mai multe ori într-o zi/ decât la tata în toată viaţa mea// eu şi cu tata/ plutim în derivă prin spaţiul virtual/ ne mai trimitem câteodată mailuri/ el îmi trimite anecdote misogine/ şi ecuaţii al căror rezultat final este/ femei egal probleme/ eu îi trimit teste de atenţie şi aplicaţii/ care îţi determină vârsta creierului” (p. 28).
Şi totuşi, cu nici unul dintre aceştia (şi nici cu alţii, mai apropiaţi ca vârstă şi ca atitudine), Dósa nu seamănă în mod substanţial. Matur încă de pe acum, el evită toate posibilele capcane ale influenţelor. Nu se lasă acaparat. Nu admiră mai mult decât este cazul. Cel mult, e atent. Nu împrumută. Nu imită. Are tot ce-i trebuie ca să-şi permită să scrie poezia pe care vrea s-o scrie.
Lipsa de inhibiţie transpare mai clar decât oriunde în Când va veni ceea ce este desăvârşit, ceea ce este în parte va dispărea, poemul de dragoste care încheie strălucit cartea. Tribulaţii, vise, fantasme. Iar apoi, rotund:
„şi suntem din nou la începutul poveştii apostolul pavel îşi înmoaie pana în cerneală şi începe să scrie cu o limbă de foc deasupra capului scrisoarea către corinteni” (p. 94).
Dincolo de talent, indiscutabil, cred că putem vorbi, la Dósa, despre o conştiinţă literară exemplară.
Al doilea poet abia ieşit de sub tipar, Matei Hutopila (n. 1987), îşi publică versurile sub titlul, voit impronunţabil, copci. De altfel, toată cartea pare să sufere de această boală logopedică autoindusă. După ani de experimentalism şi de (cum i s-a spus) mizerabilism, Hutopila întoarce poezia la limbaj. La stil. La formă.
Nu în sensul c-ar fi un estet. Nici gând. Dizarmonia se arată a fi singura lui preocupare constantă:
„muiam ciucălău-n motorină s-aprindem focul/ aduceam de toate cu remorca/ grâul ne încolţea în urechi/ mâncam hultoane grase până vomam şi sufletul din noi/ ne pârlea un soare ca de pe stemă la prăşit/ tălpile crăpate ne erau pline de ţărnă/ bârfeam la disfăcat de păpuşoi şi râdeam/ cu râsul acela pe care nu-l mai puteam râde/ când bunicu purta basca cu ţumburuc/ coşeriul era plin/ cerul era senin/ iar busola arăta întotdeauna la est de vest” (p. 26).
Că acest ton nu derivă dintr-o carenţă de abilitate o dovedesc destule imagini construite inteligent: „zile cu opt ore lungi/ şi nopţi cu 100,1 mhz transfugi de la ungheni” (p. 41), notează el la un moment dat.
Nopţi cu 100,1 mhz, aşadar. Ce mai încoace-ncolo, copci e o întreagă Halima moldavă!
Crista Bilciu (n. 1978), cel de-al treilea nume apărut anul acesta în poezie aduce cu sine, şi ea, o nouă sensibilitate. Alternanţa de registre face cea mai mare parte din farmecul volumului. Poema desnuda poate fi citită ca un montaj emoţional. Şi stilistic. Cu tot scenariul pe care-l dezvoltă, cartea e în realitate materie intimă condensată. Dimensiunea epică, foarte coerentă altminteri, e numai un truc. Pe coperta a patra, Al. Cistelecan (printre altele, personaj, el însuşi, al poemului) identifică exact ingredientele acestei formule cu rădăcini daliniene. Aş condensa explicaţia meticuloasă a criticului într-un singur cuvânt valiză.
Suprarealirism.
Dacă ar fi să urmărim numai pelicula, cartea tot ar fi de luat în seamă. Numai că, pe dedesubtul acestui pelicule, stau rezerve serioase de energie. În prima pagină (o Introducere rezonantă în starea celor douăsprezece capitole) Crista Bilciu e sinceră până la capăt:
„Acest poem atâta l-am gândit/ şi răzgândit,/ frământat cu degetele, tălpile, cu salivă,/ mi-am stors sudoarea, sânii, creierii,/ încât la început s-a transformat/ din apă în spirt –/ asta la început/ (şi atunci ar fi trebuit eu să-i dau foc – poate că aş fi incendiat cu el/ pălăria lui Mincu,/ mustăţile lui Cărtărescu,/ arca lui Manolescu –/ Cistelecan nu s-ar fi ars,/ ci ar fi aprins molcom, ardeleneşte,/ o ţigară Gauloises Blondes/ de la vâlvătaie)” (p. 7).
În celelalte pagini (o sută opt cu toatele) denundând, cum singură spune, acest nucleu, Crista Bilciu devine poetă.
În sfârşit, un challanger este George Nechita (n. 1974). Descoperit de Svetlana Cârstean şi publicat de aceeaşi Svetlana Cârstean în colecţia pe care o coordonează la Editura Pandora M, Nechita e practic un necunoscut care descoperă poezia pe cont propriu.
Debutul său, cu Părţi juvenile, întinse, are o stranietate în răspăr cu ceea ce ştim, noi toţi, despre poezie. Dar poezia, putem măcar intui, nu se face din ceea ce se ştie.
„Stau pe o canapea din piele./ Învelit/ă cu un mare şal./ Ai cărui franjuri pulsează iubitor./ Încălzesc aerul de iarnă./ Şi mă păzesc, distrugând, două câte două, pacheţelele de infern./ Cele mai umane părţi rămase aici, în afară de franjuri, sunt/ cele trei/ citrice, care stau pe o farfurie de porţelan./ Animalele de companie sunt plecate la serviciu./ Fotografiile cu ţărmuri însorite s-au ocupat noaptea cu studiul/ Vedelor, dar/ spre dimineaţă au trecut în cealaltă dimensiune.”
Ce altceva e aceasta, dacă nu poezie?
Şi ce altceva sunt cei patru debutanţi dacă nu poeţi? Cu câte o singură carte fiecare, dar poeţi.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara