Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Ideilor:
Pătura vibrîndă de Sorin Lavric


Vigoarea unei teorii se măsoară după gradul de iradiere în cîmpul altor discipline. Ceea ce înseamnă că succesul îi este cu atît mai pregnant cu cît domeniile în care i se simte influenţa sunt mai îndepărtate.

În această privinţă, fizica contemporană nu are rivali, tiparul ei pătrunzînd peste tot şi ajungînd să dea naştere unei veritabile mode a expresiilor cu ştaif. Mai mult, chiar dacă nu ţi-ai propus vreodată să înţelegi semnificaţia fractalilor, a supercorzilor sau a principiului de incertitudine, prezenţa lor e cu neputinţă de evitat, pînă într-atît de saturat e aerul epocii de sunetul lor. De aceea nu-i de mirare că ele au devenit termeni uzuali, adevărate ticuri mentale ce ilustrează hegemonia unei ştiinţe care, în peisajul cunoaşterii actuale, a ajuns să dea tonul dominant.

Ernest Rutherford spune undeva că cine nu poate explica o problemă fizică în termeni simpli, acela nu a înţeles-o cu adevărat. În volumul Universul elegant, Brian Greene, matematician specializat în fizica cuantică la Universitatea Columbia din SUA, încearcă să demonstreze că a înţeles teoria supercorzilor, povestind-o cititorilor în termeni cît mai accesibili. Rezultatul este o suită de comentarii ingenioase pe marginea unor chestiuni de o abstracţiune atît de sofisticată, încît nu o dată te întrebi dacă ceea ce citeşti e ştiinţă sau, dimpotrivă, filozofie. Urmărindu-l pe autor, îţi dai seama că una este să fii iniţiat într-o teorie şi cu totul altceva e s-o poţi explica altora, ieşind în afara obişnuinţelor ei de gîndire. Cu alte cuvinte, cine vrea să povestească fizica are nevoie de o facultate aparte de ordin lămuritor, o facultate cu ajutorul căreia poate da misterului o faţă precumpănitor intuitivă.

Prin uriaşa promisiune pe care o reprezintă, teoria supercorzilor e reîncarnarea Sfîntului Graal şi ipostaza modernă a pietrei filozofale. De la ea se aşteaptă actul final al epopeei cunoaşterii umane, un fel de epilog menit a desăvîrşi viziunea noastră asupra universului. De aceea, odată încheiată în articulaţiile ei, această megateorie ne va da dreptul să spunem că în sfîrşit am pus degetul pe temeiul universului, că l-am atins şi l-am priceput. Apoi, dincolo de fascinaţia pe care o astfel de perspectivă o exercită, există un detaliu care face din teoria supercorzilor un motiv de perplexitate. E vorba de efortul de imaginaţie de care ai nevoie pentru înţelegerea ei. Căci ţi se cere nici mai mult, nici mai puţin să renunţi la imaginea unei lumi alcătuite din acele entităţi fundamentale cărora fizicienii le-au spus secole la rînd „particule elementare", pentru ca, în locul lor, să trebuiască să pui nişte fire subţiri şi strîns înfăşurate, întinse la infinit, din a căror răsucire iau naştere particulele de bază ale materiei. Se subînţelege, aceste fire sînt supercorzile cuantice.

Să ne închipuim o casă a cărei infrastructură nu mai are o bază fixă, fundaţia ei fiind înlocuită cu o plasă fină, aflată în permanentă ondulaţie, şi întreţesută din miliarde de corzi vibrînde. Aşadar să ne imaginăm o casă stînd pe o pătură pe care nişte mîinii nevăzute o scutură într-un ritm schimbător şi greu de anticipat. Pătura aceasta ondulatorie e chiar temelia ultimă a universului. Nodurile în care fibrele păturii se intersectează au aparenţa unor puncte ferme, de consistenţă sigură, cărora le putem spune prin convenţie „particule elementare". Atîta doar că aceste particule nu există propriu-zis, toate însuşirile pe care fizicienii le atribuiseră lor pînă acum - masă, sarcină electrică, mişcare de spin etc. - nefiind decît consecinţa trecătoare a intersectării corzilor vibrînde. O simplă schimbare a numărului de corzi sau a frecvenţei lor atrage după sine schimbarea proprietăţilor particulelor. Prin urmare, electronii, protonii, neutronii şi toate celelalte particule nu sînt decît manifestări efemere ale vibraţiei corzilor, dar nişte corzi care, ondulîndu-se, se răsucesc şi se strîng în ele însele după nişte reguli pe care fizicienii nu le cunosc. Spinarea unui peşte care iese la suprafaţă şi apoi se scufundă din nou sugerează cît de cît fenomenul. Unduirile pe care spinarea peştelui le face la suprafaţa apei sunt chiar particulele elementare, acelea pe care fizicienii le sesizează graţie aparaturii moderne, fără însă a putea depista şi peştele, adică corzile vibrînde din adînc.

Dacă la asta mai adaugăm că adîncul apei este alcătuit din corzi avînd nu patru dimensiuni (trei spaţiale şi una temporală), ci zece (nouă spaţiale şi una temporală), dar nişte dimensiuni atît de strîns împletite, încît dau iluzia celor patru pe care le percepe omul, atunci ne dăm seama că enigma supercorzilor reprezintă curată metafizică. În fine, dacă mai aflăm că nu are nici un sens să te întrebi din ce sînt făcut corzile, fiindcă ele sunt vibraţie şi nimic altceva, unduire energetică fără chip şi fără nume, atunci realizezi că, în varianta fizicii actuale, filozofia este la ea acasă.

Să încercăm o analogie cu lumea lingvisticii. Oricine ştie că frazele sunt alcătuite din propoziţii, propoziţiile din cuvinte şi cuvintele din litere. A şti din ce părţi de vorbire e alcătuită o frază ţine de pragul elementar al cunoaşterii unei limbi. În schimb, nici un filolog nu se va întreba din ce e făcută o literă, fiindcă lingvistic întrebarea n-are sens: ce se află sub nivelul literei nu intră în competenţa filologiei. Teoria supercorzilor trebuie să precizeze din ce anume sînt alcătuite literele universului, iar răspunsul dat e deconcertant: nu există mai multe litere, ci una singură din ale cărei fluctuaţii iau naştere cuvintele, propoziţiile şi frazele universului, iar litera aceasta e energie trepidantă, fără identitate şi fără structură. Acestei litere îi putem spune „dynamis" ca Aristotel sau „nimic" ca Hegel, îi putem spune „neant" ca budiştii sau „sfînta treime" ca creştinii, important e ca din matca ei să ia naştere toată organizarea ierarhică a lumii. În acest labirint de filamente şi bucle trepidînde, nimic nu e static şi nimic nu durează. Un tremur cosmic alimentînd o simfonie mare cît lumea, aceasta e definiţia lapidară a universului, aşa cum se desprinde ea din teoria supercorzilor. O uriaşă muzică a sferelor, dar o muzică a cărei partitură fizicienii nu au desluşit-o deocamdată.

Cum din acest ocean vibratoriu pot lua naştere o ordine şi o coerenţă rămîne o enigmă. Cum apar cele patru forţe fundamentale - forţa gravitaţională, electromagnetică, tare şi slabă - prin desprinderea lor din buclele vibratorii este iarăşi o enigmă. În plus, cum de există legi care guvernează la scară mare şi la scară mică oceanul de fluctuaţii tot enigmă este. Fizicienii, cînd vorbesc despre legile fizicii, obişnuiesc să spună că ele sunt consecinţa simetriei universului, o simetrie care face ca fiecărei entităţi să-i corespundă o soră geamănă de sens contrar. Cu alte cuvinte, stă în firea universului ca să fie alcătuit din perechi contrare de entităţi constitutive. Odată admisă această regulă, trebuie să accepţi că orice particulă îşi are contraparticula sa, la fel cum materia îşi are antimateria ei, şi la fel cum stînga îşi are dreapta sa. Dificultatea se iveşte în clipa în care se încearcă confirmarea experimentală a simetriei universale: nimeni nu a depistat vreun grăunte de antimaterie, de antielectron sau de antiboson, pentru s implul fapt că nu avem mijloace să recunoaştem asemenea forme de existenţă.

Pentru cei care privesc cu mefienţă fizica actuală, există semne de încurajare: sunt două decenii de cînd specialiştii promit încheierea teoriei corzilor, şi totuşi progresul făgăduit nu a avut loc. Scepticii văd în impasul actual un semn că Dumnezeu şi-a luat măsuri de precauţie: a pus frîne puterii omului de a cunoaşte, pentru ca temeiul lumii să-i rămînă neştiut. De aceea, în timp ce fizicienii prevestesc succesul iminent, scepticii le prezic înfrîngerea sigură. Pînă cînd una din variante se va adeveri, spectacolul oferit de teoria supercorzilor e impresionant prin numărul de inteligenţe care s-au adunat pentru a o lămuri.