Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La aniversara:
Paul Cornea – Profesorul nostru de Nicolae Manolescu


Paul Cornea a fost primul profesor adevărat pe care am avut norocul să-l întîlnesc la Facultatea de Filologie a Universităţii (pe atunci) "C. I. Parhon" din Bucureşti. Asta se întîmpla cu aproape o jumătate de veac în urmă. Mai exact, în toamna lui 1957. I-am întîlnit, apoi, şi pe alţii (onorifici doar, ca incomparabilul G. Călinescu, dar şi pe academicul Tudor Vianu sau pe blîndul şi înţeleptul Edgar Papu, pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga, admirabilă prin vivacitatea ideilor şi a vorbirii, pe rigurosul istoric literar G. C. Nicolescu ş.a.m.d.), dar pe Paul Cornea nu l-a putut face uitat nici unul dintre aceştia. Poate şi pentru că, în afara cursului, ne-a ţinut şi un seminar. Seminarul fiind o formă de dialog (e drept, la paralele inegale), profesorul şi studenţii se pot cunoaşte mai bine. Specialist de pe atunci în paşoptism (în romantismul românesc, adică), Paul Cornea ni i-a înfăţişat, nouă, junilor necorupţi, care nu împliniserăm vîrsta majoratorului, pe junii tot necorupţi de la 1848, în cap cu Alecsandri. Cînd generaţia paşoptistă intra în scena literară şi politică, în anii �30-'40 ai secolului XIX, Eliade avea aproximativ vîrsta profesorului nostru, iar Alecsandri pe a noastră, a studenţilor. Tineri din două secole consecutive îşi dădeau mîna peste timp. Ce am învăţat de la Paul Cornea a fost, înainte de orice, această stare de spirit tinerească, profitabilă pentru orice cultură. Profesorul nu punea bariere între noi. Generaţiile care ne-au urmat sînt martore că, nici mai tîrziu, cînd Paul Cornea nu mai avea treizeci şi trei de ani, ci cu mult mai mulţi, pedagogia lui bazată pe apropiere şi pe înţelegere nu s-a schimbat. îl urmăresc şi astăzi pe proaspătul octogenar, cînd ne vedem cu ocazia unor examene de doctorat, şi-mi dau seama că îşi cunoaşte foştii studenţi la fel de bine ca şi înainte. De altfel, prin anii '60, Paul Cornea a extins la Institutul "G. Căinescu" (nu se numea aşa pe atunci) metoda de a lucra în echipă cu studenţi şi cercetători. O sumă de opere importante din secolul XIX ne-au fost restituite astfel. îmi place să cred că seminarul din 1957-1958 a reprezentat sămînţa din care a crescut ulterior planta.

Spiritul tineresc al lui Paul Cornea se observa cel mai bine în faptul că provoca şi accepta opinii diferite de ale sale. Am avut cu el o dispută în seminarul despre Pastelurile lui Alecsandri, pe care el le interpreta ca poezie descriptivă a naturii, iar eu ca poezie a recluziunii şi fanteziei. Mulţi ani după aceea, cînd a prefaţat o ediţie a Pastelurilor din excelenta "Bibliotecă a şcolarului", dacă nu greşesc, şi-a menţinut opinia. Am consacrat ediţiei o cronică în "Contemporanul", în care mi-am reafirmat-o pe a mea. Comentariul din Teme şi din Istorie critică i-l datorez: mi-a oferit imboldul de a-l scrie. Cam aşa au stat mereu lucrurile între noi doi. Fiecare cu ideile lui (nu, desigur, toate în divergenţă), ceea ce permitea discuţia liberă şi constituia o provocare intelectuală. Cum Paul Cornea era profesorul, lui îi revine în întregime meritul de a mă fi educat în acest spirit de polemică cordială şi de dezbatere fără constrîngeri a tuturor problemelor. La rîndul meu, i-am educat pe studenţii mei în acelaşi spirit. Sau, cel puţin, aşa îmi închipui. Nu le-am spus cine îl cultivase la mine însumi. O fac acum, implicînd în mărturisire şi recunoştinţa pe care o port profesorului meu.

Dacă ne aruncăm o privire pe lista cărţilor publicate de Paul Cornea, remarcăm lesne o foarte semnificativă deplasare a criticului şi istoricului literar de la o abordare tradiţională a literaturii la una inspirată de tendinţe moderne, de sociologia culturii, de comparatism, de teoria lecturii şi a receptării, de statistică şi de altele. Spiritul tineresc la care m-am referit l-a determinat pe Paul Cornea să-şi întindă în permanenţă antenele spre nou. Fără să cadă vreodată victimă absolutizării unei metode (are prea mult umor ca s-o păţească), n-a dispreţuit noutăţile în materie. Are o curiozitate nestinsă şi astăzi pentru tot ce se iveşte la orizontul intelectual. După ce a consacrat o lucrare fundamentală Originilor romantismului românesc, a vrut să ştie şi în ce consta publicul lui, de exemplu, Alecsandri, dacă tot vorbiseră Jauss şi alţii despre receptare. Şi fiindcă asta implica o analiză a lecturii, a fost primul (cred că nu mă înşel) la noi, care să scrie o carte despre cum citim. Chiar lucrul în echipă, de care am pomenit, era o noutate după război la noi şi, în literatură, chiar o noutate absolută. Specia coordonatorilor de proiecte şi programe s-a născut după Revoluţie. în anii '60, ea exista exclusiv la Institutul "G. Călinescu", unde Paul Cornea a devenit cercetător în 1965.

Două adjective îmi vin în minte de cîte ori îl recitesc: instructiv şi agreabil. Paul Cornea n-a avut şi nu are ceea ce se cheamă morgă academică. Am cunoscut destui profesori cu morgă şi nu pot spune că sînt genul meu. (Unuia, care m-a impresionat totdeauna neplăcut, pentru că fornăia solemn cînd vorbea, îi trec numele sub tăcere, fiindcă mi-a fost referent (negativ!) la doctorat şi nu vreau să se creadă că-i plătesc o poliţă postumă). La fel de personal în rostire, ca şi în scris, Paul Cornea ştie cum să te cucerească pentru a te învăţa. Am remarcat chiar, mai de mult, că vorbeşte cum scrie şi scrie cum vorbeşte. Mici indici de oralitate familiară sînt presăraţi în scrisul său, ceea ce-l face să pară cît se poate de natural, iar unele expresii folosite mai cu seamă în scris îi vin pe limbă cînd vorbeşte, dînd vorbirii o mare eleganţă, chiar dacă pare un pic preţioasă.

Om învăţat, curtenitor, civilizat, Paul Cornea rămîne profesorul nostru, al multor generaţii de filologi, cum ne ziceam pe vremuri, sau de literaţi, cum ne zicem astăzi. De cîte ori îl întîlnesc ori îl citesc, îmi aduc aminte de un mic text al lui G. Călinescu, descoperit din întîmplare de Geo Şerban, în care ilustrul critic se întreba retoric de ce disciplinele şcolare se cheamă materii şi nu spirite. Fiindcă, susţine Călinescu, un profesor adevărat nu predă o materie, ci un spirit, un mod de a învăţa, şi de aceea absenţa lui de la catedră este în veci nemotivată. Norocul cu Paul Cornea este că sănătatea trupească şi sufletească îi îngăduie, la optzeci de ani (cine ar fi crezut!), să-şi facă în continuare meseria de dascăl.

La mulţi ani, domnule profesor!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara