Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Paul Neagu şi visul totalităţii de Pavel Şuşară

Cînd se vorbeşte despre Paul Neagu, este invocat aproape mecanic sculptorul. Dar în egală măsură s-ar putea aminti pictorul, desenatorul, teoreticianul, profesorul, actantul în happeninguri şi în performance, poetul ş.a.m.d. Personalitatea lui şi întregul său profil cultural sînt abuziv minimalizate, însă, dacă ne referim doar la una sau la alta dintre aceste activităţi. Pentru că Paul Neagu reprezintă acea categorie de artişti sau, mai curînd, acel caz de artist, pentru care fragmentarea şi ofensiva pe orizontală nu sînt decît o materie primă, piese constitutive într-un enorm proces de sintetizare. Nu forma de exprimare contează aici, nici strategiile şi nici limbajul propriu-zis, ci o tensiune irepresibilă care se distribuie pretutindeni cu aceeaşi energie şi cu aceeaşi lipsă de prejudecăţi. Raţional, de o exasperantă luciditate în relaţie cu exteriorul şi cu sine însuşi, ludic şi grav în acelaşi timp, Paul Neagu investeşte creaţia artistică şi nenumăratele sale forme de acţiune cu un conţinut, în cel mai exact înţeles al cuvîntului, terapeutic. El încearcă, simultan, vindecarea prin geometrie a tuturor dezordinilor şi îmblînzirea geometriei prin chemarea ei la o viaţă aproape organică. Crisparea şi jocul, provocările şi gestul imprevizibil, alături de alte nenumărate manifestări - greu de sugerat prin formule convenţionale -, sînt o tentativă patetică de ieşire din haos, de subminare a stării amorfe şi a gregarităţii, prin utopie, iluzie şi vis. S-ar putea susţine, cu destule argumente, că în această definiţie intră orice artist, că ordonarea haosului este locul comun al tuturor intenţiilor creatoare şi că nimeni nu-şi poate însuşi ca titlu personal acest truism fără pericolul de a cădea în ridicol. Numai că ordinea pe care Paul Neagu o întrezăreşte şi o invocă atît de radical, nu este ordinea unei lumi deja constituite, a unui univers bine articulat, ci ordinea superioară a unei geometrii transcendente. încorporată în lucruri sau presimţită dincolo de configuraţia lor, această geometrie este în mîna artistului elementul primar al unei adevărate geneze. Prin ea, Paul Neagu dă corporalitate abstracţiilor şi abstrage din determinările lor imediate formele preexistente în realitatea frustă sau în convenţia culturală. Pentru că sfera sa de acţiune şi de referinţă nu se limitează la o singură dimensiune a lumii, ci încearcă să cuprindă întreaga ei manifestare. Procesul de inventariere a imaginilor sau de punere în formă a unor idei fără nici un suport determinat constituie, de fapt, o nesfîrşită polemică şi un interminabil paradox. Tot ceea ce este încărcat de materie şi sursă inepuizabilă pentru provocări senzoriale devine abstracţie pură, după cum tot ceea ce pare, pentru conştiinţa comună, îndepărtat şi eteric se transformă instantaneu în obiect şi se exprimă definitiv. Pictura şi sculptura sînt supuse, astfel, unei radicale voinţe de geometrizare şi de abstractizare, iar conceptele teoretice şi ideile abstracte capătă pondere materială şi forme cuantificabile. Construcţia şi destructurarea sînt, în această amplă demonstraţie, strategiile majore ale artistului. El a descoperit, asemenea fizicienilor, că lucrurile sînt reductibile, că orice structură poate fi analizată pînă la particulele sale ultime şi că acestea, odată descoperite, devin surse proaspete pentru cele mai neaşteptate construcţii. Chiar dacă varietatea acestor elemente primare nu este foarte mare - ele pot fi reduse, în definitiv, la cerc, pătrat, dreptunghi şi triunghi -, puterea lor de a genera este, practic, infinită. Şi cu această virtualitate fără margini, pe care numai sentimentul haosului o poate întreţine, şi-a început Paul Neagu jocul său de constructor/demolator, de regizor al posibilului şi de analist, pînă la dezmembrare, al faptului deja existent. însă edificarea şi destructurarea nu sînt aici secvenţe diferite. Ele funcţionează simultan în cadrul aceluiaşi proces. Luîndu-şi ca reper corpul uman, de exemplu, sau doar una dintre componentele sale, artistul îi deconspiră alcătuirea modulară şi împinge analiza pînă la completa lui fărîmiţare, dar, în acelaşi timp, el sugerează şi mecanismul construcţiei, coeziunea elementelor şi imensa lor putere generativă.

Pictura este, de fapt, o demonstraţie de constituire şi de uzurpare a imaginii, de exacerbare a detaliului constitutiv şi de armonizare a întregului într-un spectacol vizual de maximă coerenţă. Luat în parte, fiecare amănunt cromatic are propria lui expresie şi propriul lui destin, după cum privit în context el nu este decît material de construcţie pentru un discurs plastic ireproşabil prin unitate şi congruenţă. Asemenea unui organism viu, imaginea trăieşte ca întreg, dar funcţiile sale metabolice, dacă le putem numi astfel, sînt egal distribuite la nivelul ei celular. Autonomia şi sinteza, profunzimea şi suprafaţa, mecanismul formei, în ansamblul lui, şi comunicarea interioară a elementelor sînt coordonatele mari ale acestui fenomen, pe cît de simplu în aparenţă, pe atît de complex în alcătuirea sa intimă. Schimbînd ce-i de schimbat, pictura lui Paul Neagu este un adevărat ecorşeu al imaginii, în a cărui transparenţă se poate citi întreaga ţesătură a viscere­lor sale geometrice. Dacă pictura suferă un proces de abstractizare în sensul desprinderii sale de orice exteriorita­te, dar şi unul de aducere în concret prin individualizarea componentelor, sculptura este supusă unei acţiuni similare, însă în sens invers. Geometria pură capătă corporalitate, abstracţia iese din spaţiul ei imponderabil şi devine tactilă ca orice obiect al lumii nemijlocite. Lemnul şi metalul, adică suporturile materiale cel mai des folosite, ajung indiferente ca substanţă şi se preschimbă în simple vehicule pentru energia mentală căreia li se asociază. Oricîtă grijă se manifestă pentru tactilitatea lor, pentru expresia suprafeţelor sau pentru aşezarea în spaţiu, ele rămîn definitiv pătrate, dreptunghiuri, arcuri de cerc sau unghiuri integrate într-o structură fără precedent şi fără consecinţe previzibile. Genericul Hyphen, sub care cele mai multe forme spaţiale sînt aşezate, indică tocmai această punte, această legătură între abstracţie şi imanenţă, între tangibil şi imponderabil. El conciliază interiorul cu exteriorul, materia cu vidul, gravitaţia cu starea de plutire. La intersecţia picturii cu sculptura, ca un spaţiu deschis în egală măsură către amîndouă, se aşază desenul, în toate variantele lui. Indiferent dacă este proiect, glosă pe marginea unui obiect sau a unei idei, analiză a formei sau simplă descărcare energetică, el cuprinde toate enunţurile care se vor regăsi, mai apoi, în culoare şi în tridimensional. Iar aici dubla perspectivă a lui Paul Neagu se manifestă în deplinătatea sa. Voluptăţile artistului, vibraţiile sale în faţa spectacolului firii, sînt contrapunctate şi chiar cenzurate pînă la un punct, de rigoarea geometrului şi de aspiraţiile unei inginerii suficientă sieşi. Dar a-l privi pe Paul Neagu doar în ipostazele sale de sculptor, pictor sau grafician nu înseamnă mare lucru. Pentru că, aşa cum am sugerat deja, el nu este un artist al secvenţelor, ci un analist şi un observator al marilor energii care pulsează în lucruri şi în memoria lor pierdută. Asemenea lui Goethe, Paul Neagu ilustrează un vis al totalităţii şi nu doar o practică, fie ea şi exemplară, circumscrisă unui singur obiectiv. Opera sa o dovedeşte din plin, lecturii nerămînîndu-i decît obligaţia elementară de a o confirma.