Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Aniversare:
Pe cont propriu de Simona Vasilache

Biografia timpurie a lui Augustin Buzura a însemnat vremuri atroce şi oameni dintr-o bucată. De la ţărancă la preot, de la miner la învăţător, personajele primei copilării nu ştiu multe şi iau atitudine, în împrejurări în care nu se pot consulta cu nimeni, precum adăpostirea unor săteni căutaţi de comunişti sau salvarea unui semen de la execuţie.

Aceste valori aproape instinctive, dintr-o geografie simbolică ardeleană, sunt cele pe care le regretăm la fiecare rediscutare a specificului naţional. Despre diluarea lor până la dispariţie, într-o lume parşivă, locuită de inşi care se orientează, sunt toate romanele lui Buzura. Despre cum nimeni nu mai ştie, căutând doar în propria conştiinţă, ce e de făcut, şi toţi devin nişte laşi cu o bogată viaţă interioară. În forul fiecăruia e nu numai greu de pătruns, ci şi imposibil de instituit o lege morală, câtă vreme individul n-o mai are de la sine. Şi, de bună seamă, în lipsa ei, ultima otreapă are, sau îşi poate construi, o justificare a faptelor sale.
Romanele sunt, deci, o judecată în ceaţă. Nebunia nu mai este aceea din Jocul ielelor, absurdă şi radicală, temperamentală şi sublimă. Lumea a trecut prin război şi s-a dezmeticit, în sensul prost al cuvântului, asupra posibilităţilor binelui. Limitate, aş zice, de lipsa de înfăptuire. Oamenii caută să nu mai acţioneze, sau să-l oprească pe altul de la a acţiona, consumând mult mai multă energie decât le trebuia înainte ca să fie de ispravă. Şi se împart în două categorii, înrudite, în felul lor. Mai numeroşi sunt cei care se afundă într-o mlaştină confortabilă, trăgând foloasele clipei, şi acţionând doar cât să-şi păstreze statu-quo-ul sau să îndepărteze pericolele – o întreagă foşgăială de activişti, arivişti, medici fără substanţă morală se încadrează aici. Ceilalţi sunt nişte nostalgici ai justei măsuri, cu statut flotant (ziarişti – intermediari, deci – sau declasaţi, medici marginalizaţi, femei bătute de soartă), care nu au însă tăria nici măcar să spună ce-i nemulţumeşte, darmite să facă ceva. De aici confuzia, care este a stilului (Buzura este un anticalofil, contorsionat, frământându-şi frazele), dar e dată şi de deruta personajelor, un amestec de prudenţă, silă, orgoliu, pândă a momentului potrivit care, pentru unii, nu vine niciodată.
Istoria o scriu învingătorii, învinşilor rămânându-le să rabde şi să tacă. Ceea ce spune, programatic şi insistent, Augustin Buzura e că, de fapt, tac şi unii şi alţii, primii poate chiar mai mult decât cei de pe urmă. Când îşi însăilează propria versiune (variaţiuni pe tema aşa erau vremurile, n-am avut ce face), activiştii, securiştii, politrucii lasă multe amănunte nevorbite. De aici, nevoia cercetării la faţa locului. Şi vorba unui vers celebru, faţa locului e umflată. Acolo răsar poveştile celor care nu mai sunt lăsaţi să spună cum a fost, de fapt, istoria. Frică e şi de-o parte, şi de alta. Răul trebuie insinuat prin repetiţie, fiindcă îşi teme, permanent, poziţia. Iar versiunea celor care încarnează binele e, de cele mai multe ori, resentimentară şi confuză.
Fireşte că, dincolo de inevitabilele schematizări sunt, în romanele lui Buzura, bogate în materie epică, întâmplări puzderie, personaje, reluări ale faptelor, cunoscute doar parţial şi, din cauza asta, imposibil de ordonat, în minte, sub forma unor obositoare, deseori, monologuri interioare. Toate fac o lume care ar putea fi simplă – înfruntarea câtorva principii, dar este la nesfârşit complicată de puncte de vedere, reluări, întoarceri din drum. Tot ce nu se poate vorbi şi lămuri se adună într-un subconştient tot mai încărcat, mai chinuitor. Viaţa decurge pe două planuri, cum se întâmpla, de altfel, în epocă. Psihologizând, Augustin Buzura rămâne tot ancorat în realitate.
Dozajul celor două, observaţia de moravuri şi jocurile minţii, face stofa diferită a romanelor. Dacă Feţele tăcerii (1974, Cartea Românească) particularizează, apropiind obiectivul de ispititoarea concreteţe, totuşi, a unei lumi oricât de corupte, iar Vocile nopţii (1980, CR) apasă şi mai mult pe pedala observaţiei sociale, Refugii (1984, CR) sau Orgolii (1977, Editura Dacia, Cluj-Napoca) sunt mai preocupate de discurs, de coagularea sentimentelor de ratare, decât de coerenţa evenimentelor care le-au prilejuit. Eroii lui Buzura sunt, în majoritate, oameni care ar trebui să hotărască singuri, însă care se trezesc luaţi de un şuvoi în care sunt când victime, când agresori, fără nici o posibilitate de control asupra schimbării rolului. La nivelul cel mai empatic (nu-i de mirare că Refugii a avut atâta succes), inconsecvenţa se vede în statutul femeii, pe numele ei Ioana Olaru. E drept că translatoarea de engleză nimerită în producţie, unde visele tinereţii nu dispar, strivite de al vieţii real, ci se mută în patologie, poate fi un simplu caz de labilitate sau o inadaptată ca atâtea înaintea ei. Însă, ştiind noi (şi ştiind şi mai bine cititorii din epocă) obiceiul regimului de-a se băga şi sub plapumă, dramele înseriate pe care Ioana le provoacă şi le suferă capătă dimensiuni, aşazicând, macro. Suntem, la rându-ne, bolnavi, suprainterpretând, căutând, în orice întâmplare, o aluzie şi un răspuns? Ne paşte acelaşi ospiciu din care mai toate personajele lui Buzura par că n-au ieşit decât cu învoire? Este, în paradigma cititorului implicat, complice, o posibilitate.
Cel care citeşte romanele este pus să le completeze, să soluţioneze pe cont propriu dilemele unor protagonişti sau naratori care trag spuza pe turta lor, fiindcă adevărul, pentru ei, nu este o abstracţiune ci, precum în scena introductivă din Feţele tăcerii, cu ziaristul care-şi face şeful tâmpit, o contextualizare. Putea fi scriitura mai clară, mai plăcută la lectură, mai curajoasă, câtă vreme are şi nu are subiect, câtă vreme vorbeşte, ca oracolul, în general, dar toată lumea care citeşte particularizează? Probabil că nu, şi probabil, că de-aici vine şi şansa ei să nu expire. Decorul este de film istoric. Mizeriile, intrigile, singurătatea plină de ameninţări difuze, în care fiecare e pentru el, niciodată sigur că nu greşeşte, s-au învechit prea puţin.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara