Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Critică Literară:
Pe cord deschis de Cosmin Ciotloş

Cordialitatea presupune, din acest punct de vedere, mai mult decât elementara politeţe, un anume cuantum de implicare afectivă. Ceea ce o opune nu numai mitocăniei vituperante, ci şi, iată, detaşării

Cu multă, prea multă, subtilitate stilistică discută Nicoleta Sălcudeanu, în prefaţa ediţiei secunde, o sintagmă dovedit norocoasă, de tipul Polemicilor cordiale. Contextul - de ieri şi de azi - e elucidat până la nivelul câtorva detalii de biografie individuală. Mă gândesc, de exemplu, la demiterea lui Octavian Paler de la conducerea României libere, imediat ulterioară apariţiei acestui volum sau la contrele cu pătimaşul tartor Eugen Barbu, sau la interpretările secvenţiale propuse, în cronici, de Mircea Iorgulescu. Toate cuprinse sub aceeaşi manta de vremuri rele: ,Polemici cordiale este un titlu totemizat, o emblemă ce a urcat lesne în transcendenţa copertei, şi-a cucerit independenţe şi se bucură de o carieră pe cont propriu. Într-atât încât bună parte a celor ce îl folosesc drept condiment retoric au uitat că el s-a aşternut cândva pe o copertă de carte ori că a fost născocit de un autor de carte. A devenit monedă de schimb cultural. Octavian Paler este un scriitor de succes, cărţile sale s-au bucurat şi se bucură, antum şi postum, de un succes de librărie de pizmuit. E un autor popular, iar formulele sale memorabile au devenit folclor intelectual. Marea trecere la public e paradoxală, cum şi titlul oximoronic, devenit emblemă, cum autorul însuşi o fiinţă paradoxală. Austeritatea, sentenţiozitatea, severitatea stilului, o anume grandilocvenţă, aerul aparent posac nu sunt atribute ce se presupune a fi simpatice, ar trece mai curând drept antipatice, iar posomoreala şi scepticismul nu sunt tocmai aducătoare de popularitate." (pag. 5)

Şi de ce, neapărat, nu ? Mai ales dacă luăm în seamă la timp fibra de moralist autentic, atât de frecvent remarcată în structura scrisului lui Paler. În linii mari şi închizând ochii la verdictul nemilos, algoritmul succesului acestui autor incomod emoţional este acela pe care îl schiţează, într-un volum recent, Eugen Negrici. Afectarea pesimismului e receptată, de cititor, în grila, demult deprinsă, a efuziunii lirice. Eticismul insistent - în aceea, fecundă, a autorităţii. Apelul sistematic la mitologia de manual a Eladei - în aceea a garanţiei a unui raţionament deja certificat arhetipal. Sunt lucruri pe care o minimă intuiţie sociologică le poate extrage, fără părtinire, dintr-un examen critic oricât de superficial.

Nu le consider, ca argumente, relevante estetic, deci nu insist asupra lor. Chiar dacă Polemicile cordiale au făcut, laolaltă cu alte cărţi purtând semnătura lui Octavian Paler, o vogă nu o dată deranjantă, a transforma faptul într-un cap de acuzare este o acţiune - logic vorbind - invalidă. Fiindcă relectura activă reprezintă cu totul altceva decât un schimb mecanic, întemeiat pe mode, de prejudecăţi.

E dificil de spus cu cine polemiza, în epocă, fiecare dintre textele acestui volum. Iar eventuala reconstituire minuţioasă poate conduce, contrar aşteptărilor, către rezultate mai degrabă nesemnificative. Căci, în ierarhiile de interes ale lui Paler, problemele esenţiale, chiar ridicate de anonimi, atârnă mai greu decât nuanţările marginale făcute de nume, totuşi, rezonante cultural. E de urmărit cum, captivat exclusiv de firul propriei deducţii, autorul Aventurilor solitare ignoră complet statutul preopinentului său, nimeni altul decât amintitul Eugen Barbu. Aşa că, în locul unor pagini marcat ofensive, Neutralitatea activă oferă, direct, o formă de eseu emancipat: ,După atâţia ani şi după atâtea experienţe, era vremea să învăţ şi eu ceva de la viaţă. Şi chiar de la viaţa literară. Dar, spre ruşinea mea, n-am devenit mai lucid decât cu o foarte gravă pierdere de timp. Aşa se face că, la un moment dat, m-am pomenit pronunţând acest cuvânt Ťcordialitateť fără să-mi dau seama că el putea să pară unora o provocare, o sfidare, o insultă chiar. Cum adică? Să ne confruntăm opiniile fără să ne jignim? Ce iluzie! Şi ce primejdie ! Cum îi mai reducem la tăcere pe cei care îndrăznesc să nu fie de acord cu noi, dacă discutăm normal? Nu, sub nici un motiv aşa ceva nu se poate accepta. Trăiască sensul etimologic al polemicii. Aux armes, băieţi..." (pag. 152)

Nu ştiu cum de un astfel de fragment n-a fost, până acum, abundent speculat. Dintr-o simplă deplasare de intonaţie, Paler se recunoaşte inaderent la înţelesul primar al celui dintâi termen al sintagmei, în schimb - deducem - se inflamează grijuliu la cel de-al doilea. Cordialitatea presupune, din acest punct de vedere, mai mult decât elementara politeţe, un anume cuantum de implicare afectivă. Ceea ce o opune nu numai mitocăniei vituperante, ci şi, iată, detaşării inflexibile.

Abia acum, în faţa acestui aparent paradox, devine operantă reintroducerea datelor în contextul lor istoric. Şi, fiind vorba de o replică la mentorul Săptămânii, politic. Ce însemna de fapt, în presa polarizată a lui 1983, anul primei ediţii a Polemicilor cordiale, un dialog purtat sub premisele deplinei rigidităţi? Ce însemna, atunci, suprimarea voluntară a maleabilităţii discursului? De bună seamă - ideologie. Care, dacă înaintăm în raţionament, îşi dezvoltă o pletoră arhicunoscută, prin naţionalismul, protocronismul, xenofobia, antisemitismul şi câte şi mai câte alte directive sosite pe firul scurt al cabinetului unu.

Soluţia extremă, care, acum, nu mai are de ce să consterneze, e aceea a evazionismului: ,Sunt, totuşi, dintre cei care se simt comod în irealitate, deoarece irealitatea e mai docilă, mă ascultă, mă menajează, şi pot s-o modelez după voia mea, pe când realitatea e de atâtea ori refractară, intransigentă sau chiar necruţătoare", scrie Octavian Paler într-un rând. Şi continuă: ,În plus, în irealitate tot ce ai greşit poate fi mai uşor suportat, erorile nu se plătesc şi uneori chiar te poţi lăuda cu ele, pe când în realitate lucrurile se petrec de obicei cu totul altfel. E adevărat că există un mic inconvenient în faptul că e greu să te consolezi cu fericiri ireale. Şi vin întotdeauna momente când eşti gata să dai tot universul tău de himere peste care eşti monarh absolut pentru o mansardă adevărată în care nu domneşti decât dacă ştii să fii în acelaşi timp şi vasal. Dar să nu fiu ingrat. Irealitatea a fost mereu înţelegătoare cu nevoile mele. Ea a fost totdeauna aproape de mine când, în realitate, prietenii m-au părăsit." (pag. 158)

Mai e nevoie să subliniez infinitele conotaţii ale ,monarhiei absolute" invocate în acest pasaj inofensiv? Sau rezervarea exclusivităţii categoriilor ferme pentru ceea ce ţine de lumea imponderabilelor? Cu toate subterfugiile puse în joc, cartea aceasta atacă, în întregul ei, fatalul reviriment, pe scena publică, al ideologiei. Diferită, e drept, ca preocupări de cea anterioară lui 1965, dar identică în privinţa substanţei. Acesta e sensul polemic al - de fapt - eseurilor din acest volum. Un sens prin forţa lucrurilor global, de vreme ce individual ele se dovedesc eterogene ca intensitate.

Remarca se confirmă pas cu pas. Când chestionează, de exemplu, o definiţie de dicţionar, Octavian Paler se arată mai apropiat de acest fundament etic decât de măruntul obiectiv imediat: ,nu toate eseurile sunt Ťstudiiť, nu e adevărată povestea cu Ťproporţii restrânseť (să amintesc numai Omul revoltat al lui Camus), Ťmijloacele originaleť sunt obligatorii în orice domeniu al literaturii, iar precizarea că eseul are modestia de a nu vrea să Ťepuizeze problemať ţine mai mult de candoare decât de adevăr. După câte ştiu, un îndrăgostit nu este o persoană care s-a hotărât să aducă o contribuţie personală la istoria amorului, ci un om care a luat foc. Or, a te comporta ca un om care a luat foc e obligatoriu, cred, şi în eseu. Şi cât de serioasă ar fi ambiţia de a Ťepuiza problemať în roman sau în poezie?" (pag. 310)

Dacă acestea toate ţin, până la urmă, de un tipar al explicitului - fie el şi esopic - implicit, Octavian Paler polemizează, peste timp, cu partizanii istoriilor minore, cu cei care pun accentul, în dauna personalităţilor de efigie, pe nivelul secundar al imaginarului colectiv. Când nu trimite direct la legendele Greciei Antice, textul se raportează la cartaginezul Hanibal, la prusacul Goethe sau la corsicanul Bonaparte. O singură mostră, referitoare ultimul, e mai mult decât relevantă. Nu neg că fiecare dintre noi are, o dată în viaţă, printr-o analogie forţată, un Waterloo al său, dar parcă modelul e prea puternic pentru a deservi, utilitar, mărunta artă a consolării.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara