Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Pe strada Dionisie Lupu de Ioana Pârvulescu

Mereu pierdeam câte ceva, care dispărea definitiv, ca-n Triunghiul Bermudelor, prin încăperile pentru mine oceanice.


O Placă de pe blocul cu numărul 74 din strada Dionisie Lupu, face bilanţul scriitorilor care au locuit aici: Marin Preda, Dana Dumitriu, Ov. S. Crohmălniceanu, Catinca
Ralea şi alţi câţiva. În acest bloc interbelic, elegant, cu apartamente splendid împărţite, am făcut şi eu, timp de 7 ani, ceea ce în Occident se cheamă home sitting. Lucrurile s-au petrecut simplu. După 15 ani de Bucureşti, n-aveam încă o locuinţă a mea. Stăteam, prin bunăvoinţa unor prieteni, în apropiere de Piaţa Gemeni. Compania era plăcută, dar spaţiul un pic prea studenţesc şi, după vârsta de 30 de ani şi o revoluţie (câtă o fi fost), parcă nu-mi mai pria. Atunci am primit telefonul criticului Ov. S. Crohmălniceanu, care-mi propunea „o afacere“ reciproc avantajoasă. El urma să se mute la Berlin, din motive financiare, după cum mi-a explicat. Se temea că, în scurt timp, chiriile vor creşte nemăsurat, iar el nu va mai putea face faţă, cu banii din două pensii modeste, la spaţiul mai mult decât generos pe care îl ocupa împreună cu soţia lui. În Berlin putea fi ajutat de cumnaţii lui. Însă hotărârea nu era definitivă şi, deocamdată – era vorba de un an de zile – avea nevoie de cineva care să locuiască în casă şi să se ocupe de ea. Ştia că a lăsa un asemenea apartament nelocuit un an întreg e mai mult decât imprudent, în România. Iar Croh era prudenţa întruchipată.

Zis şi făcut. Într-o după-amiază din iarna lui 1992, i-am vizitat pe fostul meu profesor de la cenaclul Junimea şi pe soţia lui, ca să fac „le tour du propriétaire“ (vorba vine, pentru că nici ei, şi, cu atât mai puţin eu nu eram proprietari). Am urcat la etajul 2. Croh mi-a explicat că etajele 1 şi 2 sunt ideale: nu eşti nici la parter, să dea toţi buzna peste tine, să te simţi în stradă, dar nici prea
sus, ca să nu urce apa sau să ai probleme când se strică liftul. Vecinii erau la distanţe cuviincioase, nu te credeai la bloc. Apartamentul era cu adevărat uriaş şi atât de bine împărţit, încât nu-ţi mai trebuia nimic: sufragerie, dormitor, birou-bibliotecă, bucătărie şi baie mari, hol, un balcon spre curtea interioară, la care urca viţa-de-vie ca vrejul de fasole fermecată din povestea lui Jack. Se pare că fusese declarată plantă-monument. Vara umbrea balconul şi puteai să iei strugurii doar întinzând mâna. Din bucătărie pornea o galerie unde se aflau două camere, pe vremuri „de servitori“, acum una pentru călcătorie şi alta depozit pentru cărţile proaste, în genere proletcultiste, pe care Croh le exilase aici. Îmi amintesc de cele ale lui Ion Brad. O a doua intrare, încuiată, spre scara de serviciu şi un veceu alăturat completau apartamentul. Mai era ceva: deschizând o uşă pe stânga, Croh mi-a arătat o imensă cameră de mult timp nelocuită, cu praf şi pânze de păianjen, care părea un soi de depozit de obiecte de consignaţie. „E ca-n Marile speranţe“, mi-a spus, cu umorul lui cultural, „aici a stat soacra mea, pictoriţa Lola Schmierer-Roth, faimoasă, care a studiat cu Derrain. Portretul din living e al ei“. Soţia lui Croh şi fiica pictoriţei, a precizat, cu o expresie pe care am preluat-o şi eu, mai târziu: „Uite, sunt negustor cinstit, şi vreau să-ţi arăt fisurile de la cutremur. Şi la două zile o dată să dai pe la uşă cu dezinsecticid, că vecinii ne furnizează gândaci de bucătărie“. Am mai discutat unele detalii tehnice, dar n-a durat mai mult de câteva minute. Mi-au încredinţat casa fără teamă şi fără fasoane, iar încrederea lor m-a impresionat. Inutil să spun că n-am înşelat-o, deşi anul s-a tot lungit, de la unul la doi, de la doi la trei şi apoi până la şapte. Iar dacă ei n-ar fi murit, probabil că aş mai locui şi azi acolo.


M -am simţit ca şi cum l-aş fi apucat pe Dumnezeu de picior: să stau de capul meu într-o ditamai locuinţa tocmai când trăiam mai intens, să am o bibliotecă cu de toate tocmai când citeam mai bine, să fiu la un pas de Facultatea din Pitar Moş tocmai când luasem nişte ore acolo, să fiu la doi paşi de România literară tocmai când mă angajasem redactor la revista mea favorită – era prea mult! Am ştiut să mă bucur, iar cei şapte ani au fost, sufleteşte vorbind, cei mai buni din viaţa mea. Locuinţa nu era perfectă: fisurile care-o traversau îţi dădeau fiori, blocul era „aproape“ cu bulină, ţevile se stricau când ţi-era lumea mai dragă, iar instalatorul Vasile, şi el locatar la nr. 74, era cel mai scump din câţi am întâlnit – însă lucra şi pe datorie – gazele de la eşapament suiau tocmai la etajul doi, iar claxoanele se auzeau zi şi noapte. Gândacii nu aveau buna cuviinţă să rămână la vecinii care-i creşteau, şi dezinsecţiile mă dădeau gata. Căldura nu depindea de mine şi, dacă până la 1 noiembrie dârdâiam, după 1 noiembrie încălzeam aerul străzii, pentru că nu rezistam decât cu ferestrele deschise. Dar nimic nu avea greutate, în raport cu fascinaţia unui apartament minunat, în care mereu descopeream câte ceva nou.
Când suna, trebuia să fac cros, atât mi se părea de lung traseul din birou sau dormitor până la uşă. M-am gândit să circul prin casă cu role. Sunau când prietenii mei, când cunoscuţii familiei Crohmălniceanu, care nu aflaseră de mutarea lor, când poştaşul, când săracii pe care doamna îi ajutase discret. Le-am „moştenit“ şi alţi vizitatori: săptămânal „brânzăreasa“, datorită căreia
am învăţat să fac papanaşi, fiindcă m-a convins imediat să cumpăr porţia obişnuită de brânză de vaci şi smântână, şi anual un domn rotofei de la Comunitatea evreiască: plăteam cu sfinţenie taxa şi primeam în schimb un calendar cu sărbătorile, pe tema cărora mă întreţineam îndelung cu interlocutorul meu. Nu l-am putut face însă niciodată să-mi aducă şi pască. Am moştenit-o şi pe
prietena familiei, Tante Andrée sau Madame Fleury, al cărei tată a fost pictor pe vremea lui Carol I (ea însăşi a atins suta de ani când am cunoscut-o). În apropiere locuia Alex. Leo Şerban, cu care făceam săptămânal schimb dereviste, Mircea Nedelciu şi, mai târziu, Bogdan Lefter şi Simona Popescu.

Mereu pierdeam câte ceva, care dispărea definitiv, ca-n Triunghiul Bermudelor, prin încăperile pentru mine oceanice. Zăboveam îndelung în bibliotecă. Croh pierduse lupta cu praful, pe care o dă orice om cu cărţi, iar cele mai din spate erau acoperite de un strat gros şi negrutuci, intrat, de ani de zile, pe fereastră şi pe care n-aveai cum să-l mai faci să iasă (am încercat toate metodele). Dar organizarea bibliotecii era desăvârşită şi am prins-o din mers, mi-a folosit pentru toată viaţa. Citeam dedicaţiile colegilor noştri scriitori şi le comparam în sinea mea cu ceea ce spuneau unii despre Croh acum. Cu atât mai mult m-am mirat când, într-o discuţie despre cărţi avută la Berlin, unde l-am vizitat, criticul mi-a spus că preferă cărţile noi, în ediţii critice, nicidecum ediţiile princeps. Încă o dată spiritul pozitiv învinsese latura dandy din portretul său. Camera pencilensiană o vizitam din când în când, cu senzaţia că trec de o uşă interzisă. La început cu teamă şi chiar repulsie: Marile speranţe nu fuseseră lectura mea favorită, ba chiar dimpotrivă. Dar personajul pictoriţei se ascundea în fiecare detaliu şi, încet-încet, am îndrăgit-o. Abia de curând, la o expoziţie de la Muzeul de Artă făcută de urmaşii ei, şi unde a fost evocată, am putut reconstitui cu adevărat portretul unei doamne. Aşadar Henry James, nu Dickens. De altminteri şi pe Croh, şi pe soţia lui, Ruth, i-am reconstituit din obiectele din casă. Aş vrea să-i evoc odată. La moartea celor doi, câţiva colegi de facultate, care ştiau unde locuiesc mi-au spus condoleanţe. Am dat să protestez, să lămuresc că nu mie trebuie să mi le spună, dar instantaneu m-am răzgândit: poate că singurul lucru cu adevărat important din sejurul meu în Dionisie Lupu 74 era tocmai acesta: cineva din casa lor putea primi cu tristeţe, condoleanţele colegilor. Am mulţumit deci, după cuviinţă. Nu-mi place să povestesc vise, deşi mi se întâmplă să-l laud pe Morfeu, cum, în treacăt, am făcut-o chiar în articolul de săptămâna trecută. Visele mi se par tot mai mult un fel de resturi inutilizabile ale gândirii şi simţirii lucide, bune, cel mult, de îngrăşământ spiritual pentru plantele cu adevărat valoroase. Totuşi, trebuie să spun că unele vise îţi lasă la trezire o senzaţie extrem de puternică, şi merită păstrate în amintire. Când locuiam pe Dionisie Lupu şi scriam în România literară rubrica Revista revistelor interbelice am avut un vis care, la trezire, m-a lăsat năucită, într-atât de „real“ mi s-a părut. Zburam peste Bucureşti, în zona blocurilor de lângă Cişmigiu, zonă pe care, în realitate, n-o cunoşteam şi n-o frecventam. {tiam cu o siguranţă absolută, pe care numai când eşti perfect lucid o ai, că am locuit cândva aici. Vedeam, de sus, blocuri cenuşii, confundabile şi, cu o nelinişte nesfârşită, mă întrebam unde am locuit. Dimineaţa, când m-am trezit, a fost ca şi cum m-aş fi întors dintr-o călătorie îndepărtată, dar nu în spaţiu, ci în timp, cu o certitudine: am locuit acolo! Dar când? În trecut nu putea fi, pentru că nimic din epocile trecute nu arăta ca în visul meu, o ştiam prea bine. Astăzi m-am lămurit că acel cândva se referea la viitor. Visasem o
amintire despre viitor din blocul de lângă Cişmigiu în care locuiesc acum.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara