Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Pe un grafic în mişcare de S. Damian


Rezemat de motocicleta de pe care abia coborâse, bărbatul cu privirea posacă stătea de vorbă cu cineva în faţa unei cafenele din Paris. Foarte rar putea fi văzut aşezat înăuntru la una din mese fiindcă nu frecventa îndeobşte localurile publice. Interlocutorul său părea hipnotizat de debitul verbal care nu se mai întrerupea. Nu numai vorbirea precipitată stârnea perplexitate. Pe umeri îi atârna o canadiană, în jurul gâtului era înfăşurat un fular, de mâini fluturau, agăţate, mănuşi mari, negre, obişnuite la cei care conduc aceste vehicule zgomotoase. Dintr-unul din buzunarele canadianei răsărea la intervale botişorul unui pisic, singurul însoţitor tolerat în escapade de excentricul personaj.

Omul nu putea fi lesne recunoscut, căci evita, cum am spus, sălile aglomerate, nu dădea interviuri, ducea un trai de mizantrop, de lup singuratec. Totuşi, pentru iniţiaţi silueta lui devenise familiară, avusese un succes răsunător, cărţile semnate de el erau expuse în primele rânduri în librării. Cele două romane insolite Voyage au bout de la nuit (Călătorie la capătul nopţii - 1932), Mort ŕ credit (Moartea pe credit - 1936) îl săltaseră în plutonul fruntaş al prozei franceze (şi ce pluton, cu Gide, Malraux, Montherlant şi mai târziu Sartre şi Camus). Louis Fernand Céline, despre el e vorba, ţâşneşte pe firmamentul literar în ultimul deceniu înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Comportamentul său sucit, adesea provocator, a fost acceptat ca o altă manie a breslei. Lucrurile au luat o turnură mult mai gravă în anii ocupaţiei germane: ceea ce fusese depozitat în el, resentiment, ură, o lavă incendiară, s-a revărsat atunci în afară. Pe soldaţii teutoni care mărşăluiau ţanţoş, pe bulevardele Capitalei, Céline i-a întâmpinat ca pe nişte eliberatori, trimişi să pedepsească o Franţă trufaşă, cosmopolită, decăzută. în explozia de mânie împotriva compatrioţilor săi se descărca firea paranoidă a prozatorului. Despre aceste răbufniri a relatat în jurnalul său parizian şi un martor ocular, Ernst Jünger, distinsul autor al Falezelor de marmoră. Pe escriitorul german îl stingherea uniforma de ofiţer în Whermacht cu care era îmbrăcat. Nu-şi ascundea dezgustul faţă de unii camarazi cărora scufundarea în barbarie le dădea delicii şi nu scăpau nici o ocazie de a-şi bate joc de învinşi, de rafinamentul lor cultural, acum dovadă a neputinţei. L-a întâlnit pe neaşteptate pe treptele ambasadei germane la Paris, pe Céline, care s-a grăbit să-i destăinuie că nu e satisfăcut de rezultatele ocupaţiei. De ce? Deoarece nu s-a uzat cum trebuie de armele de foc. Cum se explică faptul că nu sunt imediat împuşcaţi, spânzuraţi, exterminaţi cei socotiţi indezirabili? Populaţia civilă să simtă deasupra capului apăsarea cizmei. Dacă el ar avea la dispoziţie o baionetă, ar şti ce să facă, răcnea scos din minţi colegul de scris, ar înfige-o iute şi cu neînduplecare. Oripilat, Jünger a notat în jurnal că s-a ciocnit de "monstruoasa forţă a nihilismului".

Dificultatea în evaluarea lui Céline, a omului şi a operei, rezidă în împrejurarea că nu era un individ oarecare. Se putea făli pe drept cu palmaresul său literar, cele două capodopere menţionate, descrieri halucinante ale spaţiilor suburbane, cu năvala plebei haotice, imprevizibile. Expresia narativă era şocantă, asociere de meditaţii şi impresii într-o curgere ca un şuvoi care trecea peste maluri. Era pusă la încercare rigoarea tradiţională a prozei franceze care miza pe claritate, sobrietate, transparenţă. Ceea ce frapa era ieşirea din canon: avântul anarhic de porniri şi cutume încă necoagulate; reproducerea vocabularuui străzii, care nu căpătase încă destul acces în sanctuarul epic; sintaxa frazei inedită, care desfidea normele în vigoare.

Aici, în această naraţiune a vălmăşagului, motivul icarului prăbuşit, care mă preocupă, transpare în forme extreme. în ambele sfere (biografie + operă) este atins superlativul în antiteză. Derapajele pe planul vieţii îl înscriu pe Céline în catgoria retrograzilor, care nu pregetă să repete un discurs cinic şi rasist. Pe de altă parte, în artă, se ridică la o cotă maximă, cota marii performanţe. Unde să-l plasăm într-o apreciere obiectivă? Cât cântăreşte ideologia (destructivă) în raport cu inspiraţia artistică (fecundă, foarte originală)?

Ne întoarcem la antagonismul care a marcat destinul unor prsonalităţi de seamă în secolul XX. Céline ilustrează aceeaşi bifurcare de traseu ca şi Cioran şi Eliade, la care am zăbovit cu alt prilej. Aplicăm criteriul enunţat în critică în analiza lor: necesitatea de a zice adevărul, oricât de compromiţătoare şi ruşinoase ar fi unele dezvăluiri ale derutei lor civice. Totodată subliniem primatul valorii (creaţia poate răscumpăra rătăcirile semnalate). Privit din perspectiva operei, Céline are toate temeiurile să intre în patrimoniul marii culturi.

După ce am prezentat tipuri de conflict între estetică şi ideologie (pe versantul din stânga, bunăoară, ruta lui Sartre sau Aragon, pe vesantul din dreapta, Eliade sau Cioran), a sosit momentul să lărgesc exemplificarea, încumetându-mă să propun şi un tabel al itinerariilor posibile.

Aşadar, schiţez un grafic provizoriu: o primă serie de autori indică o asimetrie. Biografia e maculată, în schimb opera în întregime sau doar pe anumite parcele se arată imună la invazia răului. Opţiunea eronată, în favoarea diavolului, are un efect dizolvant în publicistică, în intervenţiie în arena dezbaterilor, pe alocuri chiar 1n unele scrieri minore ca importanţă. Această porţiune a tabloului capătă, deci, semnul minus. La antipozi, creaţia, netributară conceptelor sterile, se menţine validă în nucleul de bază, nu e răsturnată. Adesea se poate demarca exact începutul şi sfârşitul deraierii. La Cioran şi Eliade, faza care a precedat impasul, s-a remarcat printr-o efervescenţă a inspiraţiei, deschisă în toate direcţiile, neutră în genere ideologic. Debutul în prima tinereţe e scutit de plaga infecţiei. Apoi survine intervalul de contagiune, cu consecinţe dezastruoase. în fine, după vindecare, se inaugurează perioada de recuperare, descotorosiţi de păcatele trecutului, autorii reabilitaţi revin la izvorul fecundităţii. Prezint, desigur, evoluţia sumar, în linii esenţiale, neoprindu-mă acum la ezitări, reculuri, drumuri ocolite. La Cioran, resurecţia s-a săvârşit cu recunoaşterea erorilor - chiar dacă spovedania a fost lapidară. Autoimputarea a fot formulată net în declaraţii neechivoce şi ea s-a confirmat în producţiile din epoca franceză când şi motivele vechi au fost reluate din altă optică, schimbată, cu accente noi pe etică şi pe istorie. La Eliade, acelaşi proces transpare mai discret, mai voalat, evitându-se reprobarea făţişă a culpei (adeziunea la Legiune). Creaţia care urmează însă, mai ales cercetarea ştiinţifică, pledează pentru o cale raţionalistă şi umanistă, pentu toleranţă şi democraţie.

Şi la Céline se poate stabili o datare asemănătoare. Cele două mari romane amintite sunt ferite de aberaţiile ulterioare sub zodia fascismului. Oarecare încurcătură pentru examenul critic o provoacă împrejurarea că şi înainte de construcţia realistă, împregnată de un aume umanism, prozatorul francez a dat la tipar o lucrare slabă, l'Eglise - Biserica (1930), o anticipare a răbufnirilor urâte de mai târziu, cu delirul rasist şi huliganic. Altfel decât la Eliade şi Cioran, Céline nu s-a lecuit după marasm. Evadând, speriat de sancţiunea care îl aşteaptă, prefăcându-se bolnav psihic, nu încetează să propage confuzia şi anarhia. Dar printre elucubraţii se naşte şi un fruct al unei fantezii rodnice, depănarea unei fugi până la Sigmaringen care destăinuie sincer şi o rupere de trecut: D"un chateau ŕ l'autre - De la un castel la celălalt. Itinerarul creaţie-haos-creaţie înrudeşte pe icarii pomeniţi (Céline, Cioran, Eliade).

Mai putem include şi pe alţi mari creatori în aceeaşi spirală. Cum s-a putut trece de la sublimele Cantos ale lui Ezra Pound la urletele de agitator la radio, antiamerican şi xenofob în anii de coşmar? Ce poate explica dezagregarea operei lui Knut Hamsun de la romanele elementare, de o forţă vulcanică precum Foamea, până la scrierile unei vârste matusalemice când laudă nebunia lui Hitler şi binecuvântează cruzimea nazistă contra propriului popor? Ambii au rămas prizonierii minciunii, refuzând să-şi exprime regretul sau căinţa. încă înainte de declanşarea războiului, prelungindu-şi şederea la Paris, Henry Miller primeşte o epistolă arogantă de la Knut Hamsun. Romancierul american îl admiră însă fără rezerve pe norvegian pentru construcţiile narative vulcanice, bunăoară Foamea, Pan, Sub stele de toamnă şi îi iartă infatuarea ostentativă, toana unui moşneag sihastru.

La toţi cei invocaţi se desenează antinomia dintre operă şi biografie, dintre estetică şi ideologie. Prin urmare, semnului plus (creaţie) i se opune semnul minus (biografie). Pe ruta lor, ispitele sunt aproape identice: predomină slăvirea omului tare, o idolatrie care contrastează izbitor cu luciditatea restului creaţiei. Ezra Pound şi Knut Hamsun se lasă copilăreşte fascinaţi de primitivitatea lui Hitler şi, înălţând pilda lui, neagă rădăcinile propriei culturi. Profilul călăreţului tânăr, sigur pe sine, neînfricat, Făt-frumos printre pigmeii laşi şi vicleni, circulă în publicistica lui Cioran şi Eliade. Scârbiţi în acel segment de timp de plutocraţie, de parlamentarism, de toleranţa faţă de alte neamuri şi faţă de alte păreri, ei preferă dictatura şi discriminarea xenofobă întruchipate de Căpitan. Cum am notat, lui Knut Hamsun şi lui Ezra Pound le-a displăcut ideea renegării păcatului, au respins-o până la moarte.

Aceeaşi opoziţie între semnul plus şi semnul minus descoperim pe versantul de stânga. Am analizat efectele falsei opţiuni la Sartre şi la Aragon, la primul înrolarea sub steagul extremismului proletar fiind mai accentuată decât la al doilea. Opera scapă însă de circuitul dizolvant, chiar dacă nu în întregime, uneori delimitările nu sunt lesne de operat. Pentru Bertolt Brecht, chiar în sfera ideologicului, alternează impulsurile nonconformiste, dorinţa rebeliunii cu lungi perioade de acceptare tacită a poziţiilor rigide fixate la Moscova. Piesele sale celebre continuă să fie străbătute de un maniheism, al conflictului de clasă, o fatală împărţire între bogaţi şi săraci. Şi în diferenţierile categorice, ilustrare a sciziunii, dăinuie însă aproape mereu un extraordinar instinct al viului şi al dramatismului autentic.

Un caz aparte prezintă Gabriel Garcia Marquez. Formidabila descripţie a istoriei în romanul Un veac de singurătate îl situează drept cap de serie în literatura postbelică, nu numai din America Latină. Totul s-ar putea înlănţui într-o logică armonioasă dacă nu ar fi umbra partizanatului politic. Nu se desparte de un prieten, de conducătorul Cubei, nici după ce au ajuns cunoscute în lumea largă atrocităţile comise. "Fidel Castro face parte din oamenii pe care îi iubesc cel mai mult" exclamă cu mândrie marele scriitor. "Fidel şi Gabo" constituie un tandem de neclintit din 1958. Gabriel Garcia Marquez a semnat petiţia de protest împotriva persecuţiilor, a tăcut când camaradul de breaslă Herbert Padilla a fost obligat să se autoflageleze în faţa călăilor ideologi. Probabil că neoficial Gabo a pledat pentru lărgirea ariei de îngăduinţă, nu s-a dezis însă niciodată de "fratele Fidel", ascultând împietrit reproşurile altor mânuitori ai condeiului (de pildă mustrările directe ale lui Vargas Llosa). Şi Pablo Neruda, un rapsod al dragostei, cu o melodie a versurilor irezistibilă s-a împotmolit în declaraţiile politice. Pentru el, Stalin era "mai înţelept decât toţi oamenii luaţi laolaltă".

O altă serie deţine semnul minus în biografie, dar şi în creaţie. Dezagregarea pe ambele părţi începe după o perioadă iniţială de fertilitate şi de respectare a adevărului.

Se observă un proces de retezare a forţei creatoare. La jumătatea drumului, ceva împiedică brusc înaintarea. De astă dată opţiunea nu e liberă, rezultat al unei decizii individuale. Schimbarea de macaz e provocată de o constrângere exterioară. Scriitorul e pus în faţa unei alternative: sau acceptă condiţiile de obedienţă fără să murmure sau suferă represalii. îi este ameninţată posibilitatea de mişcare, dreptul de a scrie şi de a publica, îl aşteaptă boala, închisoarea, anonimatul. Totalitarismul cotropeşte terenul opţiunilor în arena civică, dar nu se mulţumeşte cu atât, râvneşte să-l priveze pe artist de independenţa inspiraţiei.

Am vorbit cu alt prilej de această modificare a coerciţiunii, nu sunt suficiente legămintele de adeziune, luarea de cuvânt la adunări publice. Noii stăpâni vor mult mai mult, cer supunerea prin operă. Este cel mai greu sacrificiu la care trebuie să se preteze cărturarul. Nu numai că nu i se mai permite să creeze în afara perimetrului fixat de forurile de îndrumare, dar e obligat să prefacă structura internă a creaţiei, tematica, stilul, compoziţia, fiind dator să participe la programul de educaţie şi agitaţie elaborat de partid, trebuie să facă propagandă. Ceea ce presupune accesibilitate, reducere a câmpului de acţiune, personaje pozitive exemplare. în cultura română, dogmatismul a ruinat producţia unor mari scriitori: Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, G. Călinescu.

E uimitor şi deprimant saltul în gol, de la Baltagul, Creanga de aur până la Mitrea Cocor e o distanţă ca de la cer la pământ. La fel pentru Camil Petrescu între Patul lui Procust şi Un om între oameni, la G. Călinescu între Enigma Otiliei şi Scrinul negru. Imixtiunea a fost atât de brutală şi de radicală încât nu se mai poate distinge retrospectiv cât a fost ploconire în faţa unui imperativ şi cât a fost mărturie a unei deliberări interioare. Căci viclenia aparatului de control şi de îndrumare a constat şi în intervenţiile de detaliu în maniera de a scrie, în construcţie în asocierea metaforelor pentru a da impresia de liber consimţământ. Am încercat să înfăţişez în studiul asupra lui G. Călinescu pluralitatea unor factori care au contribuit la regresul literar. Atât de sâcâitoare a fost apăsarea încât pentru a supravieţui ca producător de bunuri spirituale autorul se simţea nevoit să preia pe porţiuni modul de simţire şi de cugetare al opresorului. De aci surpriza că minţile altă dată strălucite s-au copilărit, au început să silabisească asemenea unor elevi în primele clase ale unei şcoli primare care învaţă abia alfabetul.

Pe o durată mai lungă şi cu consecinţe mai catastrofice s-a săvârşit atrofierea prozei în Rusia, unde autori ca Leonov, Fedin, Fadeev după un început de bun augur au trecut prin sita primitivismului, pulverizând aptitudinile atât de promiţătoare.


(fragment dintr-un studiu)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara