Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Pe urmele Antigonei de Sorin Lavric

Dintre cărţile bucurîndu-se de o posteritate meritată, puţine au darul să te încînte cu adevărat. Cauza nu e de căutat în felul în care le este întreţinut prestigiul, ci în reţeta intelectuală care a stat la baza alcătuirii lor: etalarea unei erudiţii fără prezenţa unei empatii subiacente. În cazul lor, senzaţia pe care o resimţi e aceea că autorii nu şi-au însoţit expresia pe care au dat-o ideilor cu o elementară emoţie estetică, că aşadar avem de-a face cu nişte savanţi care nu şi-au interiorizat cunoştinţele şi care, în loc să scrie dinăuntru, fac figura unor colportori docţi care vehiculează informaţii exterioare. De aceea, majoritatea lucrărilor de acest fel, cu toate că ţi se impun prin temeinicia ştiinţei şi prin cimentarea argumentelor, sînt reci şi neprimitoare. O galimatie de carcasă etanşă la radiaţii afective le ticseşte paginile şi o răceala asiduă de contabil sîrguincios le umbreşte substanţa, molipsindu-le cu morbul sterilităţii cărturăreşti. Le închizi cu aerul că ai vizitat un mausoleu impunător şi venerabil, a cărui atmosferă, deşi te-a înfrigurat pe alocuri, din păcate nu a izbutit să te înfioare. A doua oară nu le vei mai deschide.
Cartea lui George Steiner e la polul opus: impresia cu care rămîi este că autorul îşi simte atît de pregnant ideile încît literalmente suferă pentru ele. Iar asta o simţi din tonul cărţii, din tenta elegiacă pe care o dă admirabilei sale lucrări de filozofie a culturii. E paradoxal să vezi cum, cu toată perspectiva sumbră pe care o zugrăveşte - e vorba de declinul iremediabil al genului artistic al tragediei antice -, efectul pe care Moartea tragediei îl are asupra cititorului e unul tonifiant. Simţi cum lectura te ridică tocmai la înălţimea acelui spirit a cărui moarte cartea lui Steiner o deplînge: moartea spiritului tragic al Greciei antice. Şi trebuie să recunoaştem, o cercetare filozofică care reuşeşte să te înalţe la nivelul operelor a căror dispariţie o analizează nu e de ici de acolo. Abia citind o astfel de carte, poţi înţelege de ce elementul tragic, cu toate că presupune o cădere ireparabilă, poate avea o influenţă înălţătoare asupra posterităţii: cînd o lume se prăbuşeşte, unda seismică rămasă poartă cu ea vestigiile valorilor apuse.

Vestigiile acestea cîntăresc pentru noi cîte treptele unei înălţări culturale, căci ne înălţăm citind despre o epocă în care oamenii nu trebuia să studieze cărţi despre tragedie ca să ştie ce este o viaţă tragică. Ei respirau tragicul, nu-l admirau estetic. Iar cînd tragedia se petrece mai întîi în viaţă şi abia apoi pe scenă, atunci scena devine prelungirea potenţată a unei concepţii de existenţă, şi nu o convenţie socială menită a-i distra pe cei dornici să uite de tracasările vieţii. Iar amănuntul că noi mergem la teatru ca să ne relaxăm sau ca să ne "cultivăm", în vreme ce grecii mergeau la teatru ca să se încarce cu o porţie concentrată de emoţie catastrofică, pe care apoi o eliberau terapeutic în clipa catharsisului, amănuntul acesta este semnul grăitor al mutaţiei mentale pe care l-a suferit omenirea de la Platon încoace. Şi fiindcă trăim în alt cod cultural decît grecii, tentativa de a reînvia un gen precum tragedia antică e zadarnică. Nici măcar încercarea de a pune pe scenă piesele greceşti nu mai are sens: în lipsa unui cadru comun mitic şi în absenţa aceloraşi credinţe asumate tacit, gustarea lor e imposibilă. Ni se par bombastice, absurde sau chiar puerile. E ca şi cum ai vrea să participi la un ospăţ de canibali după ce toată viaţa ai fost educat că antropofagia e o crimă, sau e ca şi cum ai vrea să te bucuri de farmecul aspru al cîntecelor de strană cînd toată viaţa ai dansat în ritm carnavalesc. Sau e ca şi cum ai vrea să levitezi în cameră după ce ţi s-a întipărit convingerea că gravitaţia e un dat inexorabil împotriva căreia singur nu poţi face nimic. Ne lipsesc aşadar acele convenţii asimilate pînă într-atît de intim încît să alcătuiască o viziune asupra lumii. Şi cum elementul tragic corespundea viziunii greceşti asupra lumii, să-l urmărim pe Steiner în descrierea lui.

Potrivit autorului, tragedia presupune întîi de toate convingerea că universul nu e prielnic omului. O prezenţă potrivnică îl oprimă mereu, distrugîndu-l şi zădărnicindu-i proiectele. Prezenţa aceasta e supranaturală şi e întruchipată de zeii Olimpului sau de moirele şi parcele torcînd firul vieţii muritorilor. Pe scurt, o necesitate oarbă striveşte existenţa umană, şi nici o salvare nu e posibilă. Într-o concepţie tragică nu încape loc de consolări, de speranţe sau de perspective mesianice. (Tocmai de aceea creştinismul este o religie antitragică). Răul e definitiv şi incurabil, şi în plus e rezultatul predestinării. Oracolul grec reprezintă locul de predilecţie unde victima poate afla proorocirea dezastrului. Ce prezice oracolul se va întîmpla oricum, iar omul, orice ar face, n-are încotro, va suporta deznodămîntul. Apoi, tragedia cere o prăbuşire la care victimele iau parte fără s-o înţeleagă. Cu alte cuvinte, există în lume forţe obscure şi ininteligibile care fac ce vor din viaţa omului, fără să-i dea socoteală şi fără să-i ofere satisfacţia compensatoare a unei înţelegeri sau măcar a unei mîntuiri postume. Într-o viziune tragică, dreptatea nu există şi justiţia e cea pe care o fac zeii. Rostul omului este să fie la cheremul lor, fără explicaţii suplimentare. "Dacă ar exista o explicaţie, nu am avea de-a face cu o tragedie, ci cu suferinţe drepte şi nedrepte, ca în parabole sau în povestiri cu tîlc. Dincolo de tragic, nu se află un Ťsfîrşit fericitť situat în altă dimensiune a spaţiului sau timpului. Rănile nu se vindecă, iar sufletul zdrobit nu se reface. În norma tragediei nu poate exista compensaţie." (p. 110)

Măreţia omului, dacă există vreuna, vine din îndîrjirea cu care caută să-şi schimbe destinul, deşi ştie foarte bine că nu va putea. E măreţia celui care se prăbuşeşte ştiind că se va prăbuşi şi care totuşi nu se resemnează. El îndură nenorocirea fără să-i consimte. Aşadar, dacă grecii au liber arbitru, el constă doar în putinţa de a se revolta, cu toate că intuiesc că o fac degeaba. În fine, tragedia nu poate avea drept protagonişti decît vlăstare de origine aristocratică: regi, eroi, titani sau femei martire. E nevoie aşadar de naturi puternice ca o tragedie să poată avea loc. "În tragedie nu există remedii laice. E un lucru pe care nu-l putem sublinia îndeajuns. Tragedia nu ne vorbeşte despre dilemele lumeşti, care pot fi rezolvate prin inovaţii raţionale, ci despre înclinaţia constantă spre cruzime şi distrugere care există în mersul lumii." (p. 235)

Tragedia este expresia unui spirit aristocratic. Dispariţia polisului grecesc şi dezvoltarea aşezărilor urbane şi rurale a dat naştere unui tip uman care nu se potriveşte cu exigenţele tragediei. Spiritul plebeu nu are virtuţi tragice. Mult mai la îndemînă îi sunt vodevilurile, comediile sau melodramele inspirate din viaţa concretă. Căci nimeni nu poate gusta o artă în care nu se regăseşte defel. Acum înţelegem mai bine de ce tragedia a murit definitiv: fiindcă n-o poţi pune pe Atena cea înaripată să insufle clarviziune unui cetăţean convins că drepturile omului sunt rezultatul progresului omenirii şi că raţiunea e o facultate benefică. În tragedie nu există drepturi ale omului şi raţiunea nu are decît puterea de a-şi recunoaşte slăbiciunea în faţa forţelor obscure şi malefice. Cu alte cuvinte, ca să creşti răsaduri de trifoi nu ai nevoie de zei. Piese ca Oedip rege, Antigona sau Bacantele nu pot fi gustate de privitorii la televizor.

Iar dacă genul tragediei s-a încheiat, sfîrşitul ei nu s-a petrecut de azi de ieri, ci în urmă cu două milenii şi jumătate, o dată cu ieşirea din vigoare a mitologiei greceşti. Ce a urmat după aceea au fost fie suita unor pastişe groteşti după Eschil, Euripide şi Sofocle, fie prelungiri dramatice de o incontestabilă valoare, dar cărora nu le mai putem da numele de tragedie. Cu alte cuvinte, atunci s-a petrecut un moment irepetabil a cărui durată nu a depăşit 70 de ani şi care a reprezentat apogeul unui gen artistic care a intrat apoi într-o degradare implacabilă. Unicitatea tragediei atice vine din aceea că, încheindu-se brusc, a lăsat în urmă inerţia creativă a epigonilor prinşi într-un tipar mimetic.

În schimb, Seneca, Racine, Shakespeare, Ibsen sau Strindberg, creatori cărora nimeni nu le contestă valoarea, au fost orice altceva în lumea teatrului, dar nu autori tragici. Lor le putem spune pe bună dreptate dramaturgi, creatori de teatru, scriitori excelenţi şi făcători de canon cultural, dar nu autori tragici. Pentru asta ar fi avut nevoie de acelaşi fundal mitic ca Eschil şi Sofocle, de aceleaşi credinţe şi de acelaşi set de valori. Vîrful de tensiune culturală care a fost arta totală a tragediei greceşti nu poate fi retrăit, ci doar comentat cultural. Strădania de a reînvia ipostaza artei totale - adică muzica, cuvîntul, dansul şi simbolul religios împletindu-se toate în acelaşi cadru artistic - s-a soldat numai cu eşecuri. De pildă, din tentativa lui Wagner de a reface arta totală nu a mai rămas decît muzica lui: mitologia nordică din fundal e moartă, libretul are un conţinut artificios, iar jocul scenic nu mai poate inspira decît pe pasionaţi, adică pe cei care cred în Wagner mai presus de detaliile coregrafice. "Simbolismul wagnerian s-a retras în incinta operei şi nu mai joacă un rol semnificativ în repertoriul sensibilităţii noastre." (p. 260)

Frumuseţea cărţii lui Steiner e că nu e consolatoare. Te-ai fi aşteptat ca, în replică la moartea tragediei, autorul să laude înflorirea altor genuri artistice. Din fericire pentru el, Steiner nu cade în această greşeală facilă, afirmînd răspicat că soarta tragediei e împărtăşită treptat de restul artelor. "Artele spiritului, ca şi cele ale trupului, se sclerozează. Complexul valorilor elene şi creştine pe care îl oglindeşte teatrul tragic, şi care a dominat viaţa spirituală a Occidentului de-a lungul ultimelor două milenii cunoaşte azi, după toate aparenţele, un declin accentuat." (p. 252) Un verdict pe măsura tonului general al lucrării. La aşa final, aşa concluzie: progresul nu e un termen artistic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara