Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Pe viu de Daniel Cristea-Enache

Angela Baciu, 4 zile cu nora, Editura Charmides, Bistriţa, 2015, 150 pag.

O carte cum este 4 zile cu nora (numele e dat cu minusculă) de Angela Baciu ar fi fost de neimaginat înainte de 1990. Nu numai fiindcă scriitoarea consacrată a avut, cum spune în mai multe rînduri în dialogul cu cea mai tînără, cîţiva ani de interdicţie, ci şi din cauza geloziei crescînde a cuplului Ceauşescu (cu reflexia ideologicinstituţ ională: Cabinetul 1 şi Cabinetul 2) faţă de scriitorii români cu notorietate.

Se ajunsese, în anii ‘80, la interzicerea fotografiilor sau portretelor de autori pe propriile cărţi: cultul personalităţii conducătorului „iubit” excludea orice formă de partajare simbolică. Dacă iniţial Nicolae Ceauşescu se simţise legitimat, în succesiunea după Dej, de valoarea recunoscută a tinerilor scriitori „contemporani” cu el, din „epoca” sa, ulterior faima acestora a început să fie privită ca o delegitimare. Chiar şi Adrian Păunescu, cu Cenaclul „Flacăra”, care făcuse atîtea servicii regimului, a fost interzis: devenise prea popular.

Anii postrevoluţionari au făcut dreptate scriitorilor noştri, chiar şi în condiţiile mai dure ale unei economii de piaţă în care bunurile simbolice au mai mică rentabilitate, iar cultura nu face rating. O carte nouă sau o întreagă creaţie literară au fost puse în lumină şi în valoare, episoade biografice au fost etalate şi disecate; iar în cîteva cazuri, scriitorul a devenit un star, un brand şi alţi asemenea termeni care cuantifică audienţa şi impactul. Şi chiar dacă, în context, cifrele de vînzări nu au fost nicidecum spectaculoase (dimpotrivă, tirajele au scăzut semnificativ după 1989, iar scriitorul nu mai poate trăi, astăzi, exclusiv din scrisul său), sînt autori care se simt bine pe scenă, într-un platou, într-un studiou de televiziune, sub lumina reflectoarelor.

Pe cît de dezamăgită se arată Nora Iuga, în acest interviu documentar, de felul în care i-au fost primite unele cărţi de critica literară autohtonă, pe atît de încîntată se arată în comunicarea cu publicul, fie el român sau german. Angela Baciu a simţit (nici nu era greu) potenţialul de vedetă fără ifose al Norei Iuga şi dorinţa reală de comunicare a acestei autoare cu o scriitură mai degrabă complicată şi ermetică decît lejeră şi accesibilă oricui. Ca şi la Nichita Stănescu, iubit fără a fi înţeles de un public larg, la Nora Iuga există o incongruenţă între text şi autor. Textul este experimental, avangardist, suprarealist, selectîndu- şi lectorii din sfera celor avizaţi. În schimb, autorul este afabil şi comunicativ, empatic, intrînd uşor în dialog şi legînd prietenii cu oameni de vîrste diferite. Zilele „cu nora” sînt transformate, cu tact, în zile cu Angela Baciu: de mai multe ori, scriitoarea consacrată îi face complimente colegei mai tinere, o întrerupe pentru a-i aduce laude, îi subliniază meritele, o asociază la experienţe, luminoase ori dramatice, care le fac colege de bucurie şi suferinţă. La puţini autori români observăm o atît de mare disponibilitate de a-l asculta, cu adevărat, pe celălalt şi a împărtăşi nu numai problemele personale, ci şi pe ale sale.

Rezultatul este această carte legată şi cursivă, care se citeşte cu plăcere, deşi nu conţine date şi fapte noi, detalii nemaiîntîlnite şi revelaţii zguduitoare. Din întîlnirile cu publicul, la Galaţi şi Brăila, ale Norei Iuga, Angela Baciu, care s-a implicat în organizarea evenimentelor, a reuşit să obţină un volum deopotrivă agreabil şi consistent, focalizînd un adevărat personaj şi tratîndu-l ca pe un star în vremuri în care puţină lume mai consumă, cumpără şi citeşte literatură.

Nora Iuga poate „ţine” un dialog mai amplu, chiar o carte de convorbiri, atît prin biografia sa intelectuală şi artistică, subîmpărţită în etape şi „faze”, cît şi prin cea propriu-zisă, întinsă pe un interval temporal consistent – de la anii de copilărie cu Hitler la putere la prezentul în care scriitoarea îşi caută strămoşii de la Dunăre, pe o căldură sufocantă, alături de colega ei de explorări. Totul e decupat pe viu, în direct, din fluxul continuu, al gîndirii şi verbalizării, specific acestei octogenare de o incredibilă vitalitate, neobosită în a rememora, a povesti, a răspunde la întrebări şi a pune, ea, altele, a citi poeme la cererea publicului şi a nu lăsa deoparte vreuna dintre experienţele ei semnificative.

Atipică este, într-un asemenea interviu, şi mutarea continuă a centrului de interes: de pe subiectul cărţii (Nora Iuga), pe subiectele introduse anume de nora: figuri de scriitori şi oameni apropiaţi dispăruţi (MRP, Ivănceanu, Mazilescu, Nino - George Almosnino, soţul ideal) şi episoade care lărgesc cadrul. Altfel spus, pe cînd nombrilismul, mono-mania, egolatria unor autori ai noştri îi duce la redundanţă şi la plictisirea cititorului, aici, continua deplasare a dialogului de la datele personajului central la cele de el (de ea) introduse în discuţie face convorbirea impredictibilă şi vie.

Prin răspunsurile norei se înşiră o galerie întreagă de figuri, fapte, episoade relevante, puse mai mereu în contextul socio-cultural mai larg din care pot fi recuperate şi înţelese. Vitalitatea scriitoarei octogenare se foloseşte de însăşi longevitatea ei pentru a duce lectorul pe spirala timpului, înapoi, şi a scoate dintr-un anume an şi din cutare întîmplare valoarea de semnificaţie ce merită transmisă. Şi tocmai pentru că nora are generozitatea de a vorbi mult şi bine despre atîţia colegi de breaslă, voi cita din paginile în care îl evocă pe Nino sau „Don Pictor”, dublul masculin tăcut al personajului feminin vital şi exuberant: „– Ei, Angela, prin cîte vîrste mă treci tu, de la copilărie la adolescenţă. Şi iată, vrei să mă duci şi la perechea predestinată… Eram tînără, aveam 29 de ani, era prin 1960 primăvara, început de aprilie. Parcă a fost ieri. Cred că era chiar în 13 (!), pentru că peste zece zile a fost Sf. Gheorghe, ziua lui, şi ne-am permis să bem un vin la o cîrciumă în «Tei», acolo locuiam eu. Ne cunoscuserăm la o şedinţă de cenaclu, la Casa de Cultură «Magda Isanos». L-am ascultat citind, mi-a plăcut mult poezia lui, scria altfel decît se scria la noi pe atunci… citise poezie spaniolă şi sud-americană. Chiar era sefard de adevăratelea! Îl adora pe Federico Garcia Lorca, citea mult, îi plăceau filosofii antici şi lucra pe un şantier de construcţii. Dumnezeule, era atît de sărac! A.B. – Mai ţineţi minte cum arăta pe atunci? – Ei, cum să nu! (zîmbeşte) Un tînăr smead, palid, foarte slab, o faţă foarte prelungă, semăna cu personajele lui El Greco sau cu Gauguin. În crîşme ţiganii ne chemau la masa lor. Îi spuneau «Don Pictor». Lucra, cum spuneam, pe un şantier ca salahor. Pentru că tatăl lui fusese director la Telefoane, să fi fost prin 1956, făcuse şi 2 ani de puşcărie fiindcă ar fi trădat, chipurile, secretul de stat. Nino a fost dat afară din facultate, înaintea examenului de diplomă.” (pp. 59-60).

O altă particularitate a evocărilor pe care le face, în dialogul cu Angela Baciu, supravieţuitoarea din cuplul conjugal este dată de luminozitatea lor. Chiar şi cînd descrie experienţe dure de viaţă şi le urmăreşte structura dramatică, Nora Iuga le schimbă, conştient ori inconştient, coloritul. În prima variantă, e vorba de o selecţie făcută de autoarea devenită personaj, în materialul propriei vieţi: nimic nu este lăsat deoparte, dar cam totul poate fi reconvertit. Pînă şi anii de umilitoare sărăcie alături de Nino au fost ani fericiţi, fiindcă au fost alături de Nino.

În varianta a doua, chiar eul artistic reordonează, reconfigurează şi recolorează în nuanţe mai calde o biografie. Interlocutoarea Angelei Baciu, acea nora cu literă mică din titlul cărţii, ar fi interfaţa dintre creaţia literară şi rememorarea tranzitivă, dintre textul ficţional şi povestirea unei vieţi. Iar ceva din condiţia de imponderabilitate a artei (în fond, nimeni nu suferă şi nimeni nu moare, într-o carte – e doar o carte) s-ar regăsi în viaţa şi moartea, sărăcia şi umilinţele, mizeriile şi interdicţiile reconvertite, aici, „artistic”.

Acest volum excelent pe formula interviului documentar ar putea constitui preludiul pentru unul de convorbiri cu Nora Iuga.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara