Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Pedagogia premiilor literare de Nicolae Manolescu


Sunt tot mai puţin convins de rostul premiilor literare. „România literară" a găzduit nu demult o discuţie pe această temă. Intre timp au fost decernate Premiile USR pe 2009, care, conform noului Statut, au rezultat din deliberarea a două jurii distincte, unul de nominalizări, altul de premiere.

O altă deosebire faţă de anii trecuţi, mai exact de precedenţii patru, a constat în aceea că juriile n-au mai fost alcătuite exclusiv din critici şi nici aleşi pentru un mandat de patru ani. Cu toată maioresciana mea încredinţare că poeţii sunt rareori şi critici, trebuie să recunosc că şi în formula actuală, care este aceea tradiţională a USR, juriul de scriitori şi critici aleşi doar pentru un mandat de un singur an s-a dovedit deopotrivă de profesionist.

Îndoielile mele au altă sursă. N-am crezut niciodată în instituţia premiilor luată ca atare, adică destinată să cearnă grâul de neghină. Asta mi s-a părut a fi rolul criticii literare. Şi, dacă am pledat şi continui să pledez pentru jurii formate din critici, nu este neapărat fiindcă ele mi s-ar părea mai apte de judecăţi corecte, ci fiindcă, să mă ierte colegii mei scriitori, criticii îi citesc pe scriitori, fie şi numai fiindcă aceasta e menirea lor, dar scriitorii nu se prea citesc între ei. Motivul adevărat este că eu consider că rostul premiilor nu este acela de a ierarhiza operele în funcţie de valoarea lor artistică şi nici de a-i răsplăti pe cei mai buni. Rostul lor ţine de pedagogia literară. Reputaţia unui juriu se datorează respectului de care deciziile lui se bucură. Multă lume socoteşte că o instituţie de premiere e bună dacă acordă premii bune. E o eroare: fie şi numai fiindcă niciodată nu va exista unanimitate sau măcar majoritate în aprecierea calităţii alegerii. Totdeauna vor exista nemulţumiţi şi totdeauna ei vor fi în număr mai mare decât aceia care găsesc premiile satisfăcătoare. Din contră: ca să fie socotite bune, premiile trebuie să fie acordate de o instituţie de premiere socotită bună. E mai firesc să contezi pe acordul a cât mai mulţi în privinţa instituţiei decât în privinţa premiilor. Egoismul, interesul ori vanitatea, pe care mediile artistice le posedă cu asupra de măsură, se răsfrâng mai puţin asupra instituţiilor decât asupra persoanelor. Şi ne vine mai la îndemână să suportăm un verdict aşa-zicând transcendent decât o concurenţă aşa-zicând imanentă. Faptul că un juriu m-a apreciat în mai mică măsură decât pe rivalul meu la premiu mă determină să împart culpa, adică lipsa de gust, „tactica" de grup etc., între prea mulţi, membri ai juriului sau şefii de care sunt sigur că ascultă, ca să-i mai simt întreaga greutate. Mult mai uşor îmi este să-l învinovăţesc pe cel care mi-a „răpit" premiul şi în al cărui talent n-am crezut niciodată şi, mai ales, când a făcut imprudenţa să publice o carte în acelaşi an cu mine. Vă rog să observaţi că satisfacţia sau insatisfacţia au un caracter atât de personal, încât ele îşi descoperă nesmintit o cauză personală. Nu în general e supărat perdantul şi nici din motive de principiu. El e supărat pe cineva şi de către cineva.

De ce spuneam la început că mi-am pierdut încrederea în rostul premiilor? Fiindcă mi-am pierdut încrederea în rolul lor pedagogic, de creare a unei atmosfere de respect şi de toleranţă în mica şi agresiva noastră lume literară. Dintr-un prilej de a ne sărbători reuşitele, s-au transformat într-unul de a ne bălăcări unii pe alţii. Orgoliile, pe cât de nemotivate, pe atât de vulnerate, au luat locul bucuriei. Nutresc iluzia că lucrurile n-au stat totdeauna aşa. Şi, dacă iluzia mea e doar o iluzie, cu atât mai rău. Mi se ia şi bruma de speranţă în mai bine.