Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Peisajul în pictura românească de Pavel Şuşară


La Muzeul Naţional Cotroceni s-a deschis una dintre cele mai importante expoziţii de pictură şi grafică din ultima vreme, şi anume o expoziţie a cărei temă este peisajul în pictura românească din colecţiile particulare. Realizată de către doi specialişti cu o mare experienţă privind arta românească, istoricul de artă Marian Constantin şi cunoscutul colecţionar Vasile Parizescu, această expoziţie reuneşte în jur de şapte sute de lucrări din colecţii particulare şi se întinde pe un interval care, practic, echivalează cu vîrsta matură a picturii naţionale, adică acela care începe cu Nicolae Grigorescu şi se sfîrşeşte cu Horia Bernea şi Ilie Boca. Prima observaţie care se impune în faţa avalanşei de lucrări se referă, pe de o parte, la dinamica şi la diversitatea unui fenomen care ilustrează istoria picturii româneşti însăşi, cu toată diversitatea ei formală şi cu marea sa unitate lăuntrică, şi, pe de altă parte, la rolul enorm al colecţionarului în păstrarea, promovarea şi transmiterea unui imens patrimoniu cultural. Dacă ar fi să privim experienţa peisajului din perspectiva fiecărui artist în parte, am avea, în mod cert, o mare varietate de atitudini, de comportamente, de tipuri de sensibilitate a expresiei şi de înţelegere a motivului. Dacă privirea ar fi, însă, raportată la diferite momente ale parcursului istoric ilustrat aici, formele peisagistice ar exprima tot atîtea variante cîte opţiuni estetice şi doctrinare s-au manifestat în intervalul de referinţă, iar dacă analiza s-ar opri la atitudinea strictă a artistului faţă de motiv, atunci totul s-ar putea reduce la două mari atitudini: raportarea la motiv ca la un reper exterior, ca la o formă preexistentă, şi integrarea acestuia în experienţa sufletească şi în dinamica gîndirii artistului pînă la disoluţia modelului obiectiv într-o formă interioară autonomă. Poate că o lectură de acest tip în relaţia cu peisajul ar trebui să înceapă chiar cu momentele fondatoare ale marii noastre experienţe pleneriste, şi anume cu Grigorescu şi cu Andreescu. Deşi, la prima vedere, ambii pictori par a avea acelaşi raport cu motivul - în definitiv, şi unul, şi altul se formează la aceeaşi şcoală a peisagisticii franceze -, în fond ei receptează şi transmit informaţii cu totul particulare asupra lumii exterioare şi asupra picturii înseşi ca formă de cercetare şi de posesiune a realului. Grigorescu priveşte peisajul şi, prin extensie, întreaga existenţă constituită deja, ca pe o sursă inepuizabilă de forme şi de imagini prin care creaţia se autocelebrează şi trăieşte o continuă stare de beatitudine. Răspunzînd acestui dar al creaţiei dumnezeieşti, chiar dacă neidentificată în mod explicit ca atare, pictorul se comportă el însuşi ca un oficiant, ca o conştiinţă în plin exerciţiu jubilatoriu, şi priveşte totul filtrat prin lumina infailibilă a unei incontinente stări de graţie. Această creaţie solară, atentă la cea mai mică vibraţie a materiei şi a luminii, transmite un mesaj plenitudinar şi o încredere blîndă în valorile eterne şi mereu proaspete ale unui univers special amenajat pentru o contemplaţie fără hiatusuri şi pentru bucurii pure şi spontane.

Pe celălat versant, al scrutării lăuntrice şi al construcţiei anevoioase, pline la tot pasul de materii şi de sonorităţi grele, se aşază Ion Andreescu. Evaluînd în timp, adică de-a lungul a peste o sută de ani, această relaţie a artiştilor români cu peisajul, se poate observa că marile atitudini faţă de natură, în general, şi faţă de peisagistică, în particular, sînt, cu toate nuanţele de rigoare, cele reprezentate de Grigorescu şi de Andreescu. Pe direcţia celui dintîi vin, în special, temperamentele epicureice, vitaliştii mai mult sau mai puţin sistematizaţi, de la Tonitza la Mutzner şi pînă la impresioniştii mai vechi sau mai noi, în vreme ce în descendenţa lui Andreescu se aliniază caracterele severe, sensibilităţile sobre şi temperamentele melancolico-meditative, de la Pătraşcu pînă la Ghiaţă şi la Bernea. Undeva la mijloc, cu disponibilităţi egale pentru expresia exuberantă şi pentru recluziunea reflexivă se situează Ştefan Luchian, a cărui capacitate de a acoperi zone de expresie şi de sensibilitate diferite este aproape nelimitată. Dar această schemă, deşi lesne de urmărit atît ca principiu, cît şi prin manifestările concrete, nu acoperă pînă la capăt plaja de manifestări pe care fenomenul artistic o sugerează. Atît Grigorescu cît şi Andreescu, oricît de importante ar fi elementele care îi individualizează, sînt solidari de la un punct încolo, ei rămînînd legaţi de o tipologie sudică a vizualităţii, de spaţiul şi de experienţele şcolii franceze. Observat, însă, dintr-o altă perspectivă, şi anume din aceea a unor experienţe mai largi ca arie geografică, întregul discurs capătă o nouă înfăţişare. Există în peisagistica românească, simultan, doi vectori mari care orientează căutările artiştilor, indiferent de unul sau de altul dintre momentele istorice: este vorba de dominanta impresionistă, prin extensie, sudică, şi de aceea expresionistă, nordică, a sensibilităţii. Privită astfel, peisagistica noastră îşi regrupează forţele şi îşi redefineşte identitatea. Dacă, după criteriile stricte ale atitudinii faţă de motiv şi după resursele afective angajate în expresie, Grigorescu şi Andreescu pot sta în poziţii diferite, în ceea ce priveşte tipologiile mari, ei sînt, în mod firesc, solidari. Iar această împărţire nu este neapărat una convenţională, care sancţionează un loc de formaţie academică sau altul, adică spaţiul germanic sau francez, ci efectul direct al unei anumite dinamici sufleteşti şi al unui mod ireductibil de a gîndi şi de a exprima forma plastică. Cele două mari tipologii se regăsesc, în spaţiul nostru artistic, distribuite aproape didactic în cele două mari şcoli peisagistice: Balcicul, pentru componenta sudică, şi Baia Mare pentru componenta nordică. Indiferent de participarea directă a unui artist anume la Balcic sau la Baia Mare, opţiunea stilistică şi perspectiva în care el exploatează mijloacele de expresie îl situează într-o direcţie sau în cealaltă. Deşi Ciucurencu, de pildă, a lucrat într-unul dintre ani în Colonia de la Baia Mare, el rămîne fundamental un artist cu dominante sudice, solare, în vreme ce ţuculescu, deşi a pictat la Balcic şi n-a călcat niciodată pe la Baia Mare, are mai curînd pusee temperamentale şi viziuni specifice acestei mişcări, de esenţă expresionistă şi nordică. Aşadar, îmbrăţişată panoramic şi fără prejudecăţi, peisagistica românească respiră amplu între Nord şi Sud, între plenerismul impresionist în care intră firile solare şi relaxate, de la Dimitrie Mihăilescu, Dimitrie Brăescu, Nicolae Tonitza, Lucian Grigorescu, Nicolae Dărăscu, Jean Al. Steriadi, Samuel Mutzner, Alexandru Ciucurencu etc. şi pînă la Vasile Grigore, şi plenerismul expresionist, insurgent, patetic şi crud, care absorbe personalităţi extrem de diferite, dar toate aşezate sub raza frustă a unei puternice vitalităţi şi a unei mari urgenţe a exprimării. Aici intră firile neliniştite şi grave, aflate uneori la limita exploziei, în rîndul cărora se aşază deopotrivă Sandor Ziffer, Kiss Karoly, Camil Ressu, Gh. Vînătoru, pînă la un anumit punct chiar Marius Bunescu, Vasile Popescu, Ion ţuculescu, Ion Vlasiu etc. Însă dincolo de numele mari ale artei noastre interbelice, o adevărată revelaţie o constituie cîţiva pictori remarcabili care, din păcate, nu s-au bucurat pînă acum - şi încă nu se bucură nici astăzi - de o percepţie la nivelul valorii lor artistice. În această situaţie sînt Petre Iorgulescu-Yor, Max W. Arnold, Ion Teodorescu Sion, Elena Popea, Leon Al. Biju, George Nichita, Constantin Artachino, Kimon Loghi, Tache Soroceanu şi încă mulţi alţii. În ceea ce priveşte pictura lui Kimon Loghi, de pildă, se perpetuează încă acel clişeu comunist privind evazionismul moral şi edulcorarea burgheză a expresiei, uitîndu-se un lucru esenţial, şi anume acela că dispreţuitul pictor este reprezentantul unic al unui anumit gen de simbolism tardiv, în care intră şi o interesantă componentă de secession vienez. Ceea ce Loghi oferă privitorului prin pictura sa atît de specială, nu este un simptom al neputinţei, aşa cum cred încă mulţi exponenţi ai realismului socialist adormit, ci o viziune proprie asupra lumii într-o perspectivă estetică pe deplin asumată. Printre surprizele pe care expoziţia le mai oferă privitorilor sînt lucrările unor artişti apropiaţi în timp, aproape contemporani, cum ar fi Lucia Dem. Bălăcescu sau Michaela Eleutheriade, pe care le cunoaştem doar fragmentar şi cu totul insuficient. Lucia Dem. Bălăcescu este prezentă cu vreo cîteva lucrări extrem de puternice, aflate oarecum în spaţiul stilistic al Vameşului Rousseau, iar M. Eleutheriade cu o peisagistică de un rafinament rar, în care lirismul de fond se conjugă cu o remarcabilă forţă a expresiei. Dar surpriza absolută a întregii expoziţii şi, într-un fel vedeta acesteia, este Alexandru Moser Padina. Plecat de multă vreme din România şi decedat cu vreo cîţiva ani în urmă în Elveţia, Padina este şi el puţin cunoscut, iar lucrările sale circulă destul de rar pe piaţa de artă şi deloc în proiecte culturale. Este pentru prima oară cînd un număr semnificativ de lucrări pot fi văzute laolaltă. Tablouri ample, cu un aer de muzeu, reprezentînd peisaje naturale şi imagini urbane, lucrările lui Alexandru Padina au aerul melancolic şi acea forţă adîncă a materiei pe care le ştim, cu precădere, din universul andreescian. Un maestru al griurilor şi al luminii palide dinlăuntrul substanţei, atent doar la sonorităţile grave şi complet dezinteresat de efectele seducătoare şi de gesturile volubile, pictorul se integrează în acea categorie de sensibilitate pentru care motivul exterior, în cazul de faţă peisajul, nu este decît detonatorul care dizlocă un enorm fond de sensibilitate şi de generozitate. Puternic fără demonstraţii de retorică şi rafinat fără ostentaţie, Alexandru Moser Padina este un pictor care trebuie urgent descoperit pentru nuanţarea şi aprofundarea fenomenului nostru artistic din spaţiul modernităţii.

Însă dincolo de amploarea sa propriu-zisă, de forţa exponatelor, de valoarea pedagogică a discursului asupra istoriei picturii noastre moderne, expoziţia Peisajul în pictura românească din colecţii particulare pune la îndemîna privitorilor încă două valori fundamentale, acelea pe care le-am amintit deja, dar care trebuie de multe ori repetate pentru a fi şi însuşite: pictura ca fenomen complex, debarasată de mitologii şi de personalităţi hegemonice, şi colecţionarul ca ferment cultural, ca partener demn pe piaţa bunurilor simbolice şi ca factor activ în gestionarea şi transmiterea patrimoniului. Performanţa lui Vasile Parizescu şi a lui Marian Constantin stă tocmai în această demonstraţie că spaţiul culturii este mult mai amplu, mai nuanţat, mai flexibil şi mai viu decît o spun vechile manuale şi la fel de vechile mentalităţi şi ideologii.