Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Peregrini şi peregrinări de Gina Sebastian Alcalay

Dintotdeauna, epocile de conflagraţii mondiale şi confruntări locale, de revoluţii şi focare de război, dar nu mai puţin epocile premergătoare acestora, şi încărcate de fermenţii lor, în general perioadele de mari transformări politico-sociale implicînd modificări însemnate pe hărţile lumii, dislocări de teritorii şi schimbări de identitate naţională, spaima de persecuţii, teroare, sărăcie, violenţă, anihilare fizică, morală şi spirituală, au provocat ca un corolar al lor goana după un ţărm de acostare mai puţin încărcat de primejdii, vînturarea prin lume a unor colectivităţi întregi sau indivizi izolaţi, produse ale Istoriei şi Geografiei, nu în mică măsură şi ale mediului familial şi caracterului propriu, în căutare frenetică de siguranţă, de protecţie, de condiţii de viaţă mai bune, mai fertile, mai propice.

Transplantările multora sînt bine chibzuite, alţii se lasă purtaţi care încotro de mareea istoriei sau de voinţa altora, unii se cantonează, orişiunde s-ar afla, în geografia de acasă şi rutina învăţată de mici copii, alţii navighează nu numai spre teritorii insolite dar şi spre alte spiritualităţi şi culturi.

Dintre geniile cu vocaţie rătăcitoare îmi vin în minte un Mozart sau un Nietzsche care, după ce a început prin a fi un paşnic profesor de filologie clasică la Universitatea din Bâle, şi-a scris cea mai mare parte a operei în pensiuni de familie sordide în cursul peregrinărilor sale prin Italia, Franţa şi Elveţia, cu paranteze luminoase la Lucerna, în apropierea lui Wagner; în secolul nostru scriitorul Elias Canetti, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, născut în Bulgaria din părinţi evrei, stabilit succesiv la Londra, la Viena, în Germania; sau filozoful francez evreu Emmanuel Levinas, născut la Kovno, în Lituania unde şi-a văzut întreaga familie asasinată de nazişti înainte de a emigra la vîrsta de 18 ani în Franţa, de unde a continuat să vagabondeze spiritual între Atena, Ierusalim şi Roma, în încercarea de a realiza o sinteză între iudaism şi occidentul filozofic, o filozofie a moralei şi adevărului nomad, bazată pe transcenderea egoismului ontologic în raporturile cu "ceilalţi".

Lui Mozart, Nietzsche, Cannetti, peregrinările le-au fost dictate de temperament (mobilitate, nelinişte interioară) dar şi de detalii biografice legate în bună măsură de evoluţia operei (mai ales la Mozart) şi carierei lor. Strămutarea lui Levinas însă se înscrie în largul şuvoi al emigraţiei succesive a evreilor europeni, goniţi din ţări ca Rusia, Polonia, Germania, România, de valurile unui antisemetism din ce în ce mai virulent şi agresiv, pentru a se aşeza nu numai în ţara strămoşilor lor ci şi în America şi Europa occidentală.

Fenomenul migratoriu a luat, după cum se ştie, proporţii de masă după cel de Al Doilea Război Mondial, înglobînd milioane de oameni, cu precădere din teritoriile măcinate de instabilitate social-politică şi mai ales de efectele devastatoare ale terorii şi silniciei perpetuate în diferite puncte ale globului, din Uniunea Sovietică şi ţările satelite pînă în China, Vietnam, Cambodgia, mai recent Somalia şi alte ţări africane, creîndu-se astfel o populaţie de emigranţi veşnic în căutare de adăpost.

Să ne amintim de exodul vietnamezilor pe bărcile lor şubrede - "the boat people" li se spunea - după dezastrul războiului din Vietnam, de alte bărci, provenind de data asta dinspre Cuba şi acostînd ilegal pe coastele Floridei, de fuga palestinienilor după înfrîngerea lor în războiul de independenţă al Israelului, de victimele agresiunii şi "purificării etnice" din Bosnia mutîndu-se din loc în loc cu desaga pe umăr de frica urmăritorilor, aşa cum i-am putut vedea în imaginile dramatice pe care ni le-au oferit din belşug micile ecrane, de calea exilului pe care au păşit atîţia români nu numai în timpul dictaturii ceauşiste dar şi ca urmare a dezamăgirilor şi derutei de după revoluţie. Din motive diferite, şi Israelul are cohorta lui de rătăcitori, în majoritate tineri avizi de o viaţă mai uşoară şi lipsită de pericole dincolo de ocean.

Şi fiecare exod e însoţit de o povară uriaşă de riscuri şi drame colective şi individuale, rupturi, prăbuşiri, însîngerări morale şi sufleteşti: familii destrămate, copii înstrăinaţi de părinţi, părinţi însinguraţi, oameni care o pornesc haihui ca să ia totul de la capăt înarmaţi doar cu un dram de speranţă, unii care se întorc dezamăgiţi şi învinşi sau, dimpotrivă, pentru a-şi savura succesul de dincolo; în fine, alţii care nu mai găsesc calea de întoarcere.

Claudio Magris redă undeva imagini mişcătoare asupra migraţiei postbelice a sute de mii de muncitori italieni aparţinînd unor zone cu populaţie precumpănitor italiană anexate de Iugoslavia lui Tito împreună cu Istria şi Fiume. Mai întîi fasciştii îi oprimaseră pe originarii slavi din regiunile respective, după care a urmat revanşa iugoslavă, la fel de crudă şi inumană. Muncitorii italieni au fost nevoiţi pînă la urmă să ia calea pribegiei, să trăiască ani de zile în lagăre de refugiaţi, să se vadă tot timpul stigmatizaţi în bloc ca fascişti, aşa cum refugiaţii din Germania şi alte ţări erau cîndva molestaţi şi stigmatizaţi ca venetici.

Scriitorul arab palestinian Anton Shamass alege în romanul său "Arabesques", apărut în 1988 şi consacrat evenimentelor din Palestina anilor 1947-48, motivul "încălţărilor" ca simbol pregnant al exilului: "Pentru ca un om să poată merge mult, îi trebuiesc tălpi pe măsură, rezistente şi cusute la căpută. Tatăl meu (cizmar de meserie, n.m.) care nu cunoscuse pînă atunci soarta refugiaţilor, hotărî totuşi din acel moment ca fiecare pereche de încălţări ieşită din atelierul lui să-şi poată sluji proprietarul ani mulţi, sub ploaie sau arşiţă, prin pietre sau mocirlă, ca să-i conducă paşii ori să-i odihnească. Căci dacă exilul te-a ocolit o dată, nimeni nu va jura că te va ocoli şi a doua oară".

Bernard Henri Levy este unul dintre intelectualii occidentali cei mai adînc zguduiţi de soarta refugiaţilor din punctele nevralgice ale globului, o dovadă grăitoare fiind filmul lui despre Bosnia (care i-a adus şi laude, şi critici, ca mai tot ce a întreprins dincolo de hotarele filozofiei, aceasta din urmă, fiind de altfel, în concepţia lui, legată de necesitatea acţiunii directe, punctuale, de unde anchetele şi cărţile ulterioare despre moartea ziaristului Daniel Pearl, starea Americii etc.).

Vorbind în notele sale de drum despre un lagăr de refugiaţi kurzi din Irak, lagărul de la Cukurca, el exclamă: "Lagărul înseamnă mizerie, înseamnă viermuială de insecte şi paraziţi. Mirosuri de excremente şi viscere (...) dar mai presus de toate, imaginea pe care n-o pot uita, a unei femei înnebunite de moartea copilului ei." Privirile îi cad apoi asupra unui refugiat oarecare trăind alături de ceilalţi în murdărie şi mizerie şi care n-ar fi atras cu nimic atenţia dacă în cortul lui n-ar fi atîrnat într-un mod aproape comic o haină de casă de mătase bordo. Ce înseamnă această haină de casă? Despre ce trecut mărturiseşte? Despre ce viitor, ce vis? Poate, reflectează naratorul, că adevărata întrebare pe care ar trebui să ne-o punem este aceea de a şti ce păstrează un om odată ce ajunge într-un lagăr de refugiaţi. Ce rezistă în el, ce se cabrează, se sustrage. "La unul este pasul. La altul, privirea. La un al treilea, un accent de autoritate care nu ajunge să dispară nici cînd cere nişte raţii de lapte sau cărbune. Iată că la omul meu, nu era nici vocea, nici pasul, nici privirea - ci această biată haină de casă care se constituia ca un reziduu de identitate (singurul) salvat din naufragiul său esenţial".

Şi ce rămîne de pe urma unui om în general? Un artist contemporan de origine evreiască după mamă şi corsicană după tată, Christian Boltanski, exponent al artei minimaliste - un minimalism al fondului nu numai al formelor - considerat drept unul din cei mai importanţi creatori ai sfîrşitului de secol XX, reconstituia cu ajutorul unor relicve derizorii şi perisabile (bucăţi de zahăr sculptate, bucăţi de sîrmă, piese de mobilier, jucării de plastilină, haine vechi aruncate pe jos după unii, aluzie la Holocaust -, cutii de biscuiţi înălţate ca nişte altare cu fotografii de amator ale unor oameni dispăruţi lipite pe fiecare cutie şi alte fotografii uriaşe iluminate de lămpi negre înşirate pe pereţi) imaginea unor momente disparate, inventarul unor obsesii intime şi amintiri personale, scurta biografie a "omului fără calităţi", uneori adevărate sarcofagii în care răsună parcă liturghiile sumbre ale muzicii lui Mahler.

Proza lui Bernard Henri Levy se îngemănează cu exponatele lui Boltanski în aceeaşi meditaţie de esenţă metafizică asupra destinului uman supus tuturor vicisitudinilor istoriei, asupra timpului care nu se mai întoarce, asupra vieţii şi a morţii în faţa căreia devenim cu toţii egali.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara