Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Festivalul George Enescu:
Perfecţiunea vine de la Amsterdam! de Dumitru Avakian


În adevăr, acesta a fost evenimentul şoc al precedentului sfârşit de săptămână, anume prezenţa pe podiumul de la Sala Palatului a celebrei orchestre olandeze Royal Concertgebouw Amsterdam. Este ansamblul unanim cotat a fi actualmente primul în clasamentul marilor colective simfonice ale lumii. Prin cultura şi funcţionalitatea sunetului pe partidele de instrumente, prin balansul sensibil al sonorităţilor, prin coeziunea sonoră a ansamblului ce se manifestă aidoma unui organism viu, aidoma unui instrument capabil să vibreze în actul comunicării muzicale.

Au fost premiere absolute pentru Bucureşti, pentru Festivalul enescian al muzicii! A concertat, de asemenea, pentru prima oară la noi dirijorul Mariss Jansons, directorul artistic al orchestrei. Concertul de sâmbătă seara a fost transmis în direct de importantul canal de televiziune francez "Mezzo", moment urmat de o emisiune dedicată în întregime vieţii muzicale româneşti. A fost prima transmisie de la noi realizată de acest prestigios canal media. Evident, conjunctura favorabilă datorată recentei intrări a ţării noastre în U.E. a atârnat greu. Dar, trebuie menţionat, în afara oricăror orgolii de tentă naţională, evenimente culturale, artistice, de excepţională valoare - evenimente neglijate anterior în contextul politic european - au existat în România; nu de azi, nu de ieri.

Revin la muzică; trebuie menţionat că prima vioară a ansamblului este deţinută actualmente de Liviu Prunaru, un tânăr muzician originar din ţara noastră, care a studiat la noi, şi-a desăvârşit studiile în Elveţia; este un artist ce desfăşoară în egală măsură o remarcabilă activitate muzicală camerală, de asemenea una solistică internaţională.

Au fost şi regrete. Acelea legate de faptul că nici unul dintre cele două programe de concert susţinute de muzicienii olandezi, nu a inclus nici o creaţie enesciană. în schimb am reaudiat cu interes primul Concert pentru violoncel şi orchestră de Dmitri Şostakovici, lucrare susţinută cu pregnantă implicare solistică de tânărul, de excepţionalul violoncelist german Johannes Moser.

Simfonii de Beethoven - celebra Eroica, apoi romantica simfonie a 8-a, de Dvorak, dar, mai ales, Simfonia nr. 100, Militara, de Joseph Haydn, au adus bucurie, mai mult, au făcut deliciile unui entuziast public; un adevărat echipaj de percuţie militară, un toboşar însoţit de doi colegi acţionând pitorescul panaş cu clopoţei, un trianglu, au defilat prin sală spre finalul lucrării, spre încântarea generală. Dincolo de acest fermecător episod, au fost etalate valori pe care rar le poţi observa în sala de concert, în multe case bune în Europa. Fireşte, am admirat justeţea, naturaleţea evoluţiei orchestrale, supleţea acesteia, transparenţele sonore pe partidele instrumentale, în ansamblu; dar temeinicia construcţiei simfonice în marile creaţii, vitalitatea interioară dobândită de acestea revin dirijorului Mariss Jansons. Este de observat condiţia unei atitudini profesionale impecabile, a spiritului de echipă pe care îl etalează fiecare membru al orchestei, condiţie susţinută de conştiinţa lucrului bine făcut. Este calea firească a normalităţii atât de greu dobândite inclusiv în muzică. Jansons este muzicianul implicărilor totale în plan psihologic; angajamentul său este necondiţionat; conducerea discursului muzical devine un act de creaţie, iar gestica, de o eficienţă maximă, nu reţine mişcări inutile. Este mijlocul propriu de comunicare cu muzicienii ansamblului care, la rândul lor, se adresează cu egală eficienţă publicului.

Alte momente mari în concertele ultimelor zile? Au fost. Trebuie să recunoaştem pe scenele Festivalului au evoluat muzicieni talentaţi, imaginativi, dinamici, artişti virtuozi de excelentă comunicare, profesionişti de înaltă clasă. Puţini au fost însă aceia în a căror evoluţie am putut distinge condiţia unei consistenţe interioare cu totul aparte, aşa cum am observat acest aspect în cântul pianiştilor Maria Joăo Pires sau Murray Perahia, artişti pentru care muzica reprezintă o stare a spiritului. Mai ales atunci când cântă Mozart!

Am avut dezamăgiri. Muzicale. în cazul Orchestrei Maiului Muzical Florentin; susţinere inegală, dereglaje. Ma refer inclusiv la realizarea Simfoniei a 2-a, de Enescu, sub conducerea dirijorului Roberto Abbado. Am avut bucurii. însemnate. în cazul evoluţiei Orchestrei "Philharmonia" din Londra, condusă de Vladimir Ashkenazy, un muzician minunat care se bazează pe pregătirea temenică, în repetiţii, a evoluţiei simfonice; a colaborat excelent cu violoncelistul David Geringas în realizarea unui cu totul special opus enescian care este Simfonia concertantă. în acelaşi sens, sub conducerea dirijorului David Stern, în compania orchestrei de Cameră din Basel, cele două "Intermezzi" enesciene pentru corzi s-au bucurat de toată atenţia muzicienilor performeri; au dispus de echilibrul, de luminozitatea proprii acestor creaţii. Am avut parte şi de parcurgeri formale, le-aş numi "de serviciu" ale partiturilor enesciene; mă gândesc la sonoritatea îngroşată, inflexibilă, care a susţinut realizarea Suitei a 2-a, cu participarea Orchestrei Filarmonice din St. Petersburg, a dirijorului Nicolai Alexeev.

Alte evenimente importante? Poate fi vorba, evident, de realizarea celebrului oratoriu Creaţiunea, de Haydn, cu participarea celebrului ansamblu "Les Musiciens du Louvre" conduşi de Mark Minkovski. Compus pe un text de Milton şi cântat acum în limba engleză, recenta realizare mi-a adus aminte de marea tradiţie a oratoriilor engleze din Baroc, în mod special de cele datorate lui Haendel. La noi, ne mai aducem aminte, cu decenii în urmă, o versiune magică a acestei lucrări a fost realizată sub conducerea dirijorului Igor Markevici, cu participarea Orchestrei Radio, a sopranei Emilia Petrescu, a tenorului Valentin Teodorian, a basului Helge Boemches. Dar riscul comparaţiilor nu poate fi evitat. Orchestra de Cameră din Viena, condusă de Heinrich Schiff, a oferit o versiune dură, haotică, de restrânsă muzicalitate, a integralei celor nouă simfonii de Schubert.

Să o recunoaştem, pianiştii solişti nu au avut noroc cu instrumentul instalat la Sala Palatului; un instrument nou, nerodat, dezavantajat de acustica artificială a sălii. Dan Grigore, Nicolai Luganski, Hélčne Grimaud, au fost artiştii care au trebuit să lupte cu un instrument ingrat.

Violoniştii solişti? Foarte diferiţi, de înaltă clasă! Mă gândesc la foarte tânăra violonistă de origină italo-română Anna }ifu - dispune de un sunet limpid, expresiv până la seducţie, bine educată în înalte şcoli americane, mă gândesc la câteva dintre valorile senzaţionale ale şcolii violonistice ruse, la Eugene Ugorski, la spiritul intim al zicerii violonistice în cazul lui Julian Rachlin, de asemenea la acurateţea, la muzicalitatea elegant formulată cu care Nikolaj Znaider cântă Concertul de Ceaikovski...

Nu poţi să nu apreciezi talentul uriaş al unui violoncelist cum este Misha Maisky; dar cântul lui continuu şarjat expresiv devine obositor; chiar puţin interesant.

Sunt de remarcat cu titlu de special eveniment evoluţiile muzicale camerale; mă refer la cea a triou-lui format din pianistul norvegian Leif Ove Andsnes, violonistul Christian Tetzlaff, violoncelista Tanya Tetzlaff, din Germania; se situează în zona unei colaborări muzicale camerale la care numai spiritele înalte pot ajunge. Mă refer de asemenea la tinerii muzicieni germani ce formează "Atos Trio", muzicieni aflaţi în ascensiune, de temeinică formaţie; ne-au adus în Festival o antologică lucrare enesciană, marele Trio cu pian, lucrare compusă în anul 1916. Mă refer în mod special la celebra formaţie londoneză "Academy of St. Martin in the Fields"; sunt cu toţii muzicieni ce continuă o mare tradiţie europeană, cea a cântului cultivat, în ansamblu, unde bucuria comunicării intime, camerale, este mai mare decât tentaţia etalării veleităţilor, a virtuozităţilor solistice.

Dezavantajaţi în anume măsură de altitudinea contexului, cele două orchestre ale Formaţiilor Muzicale Radio au evoluat mulţumitor. Orchestra de cameră a fost condusă de un dirijor de limitată acţiune; a avut neşansa de a fi prezentat în deschidere o lucrare neinspirată, deloc intresantă. în schimb Orchestra Naţională a evoluat sub conducerea unui dirijor dinamic, a unui muzician de temeinică atitudine profesională, a dirijorului Asher Fisch. în mod regretabil niciunul dintre cele două programe ale orchestrelor S.R.R. nu a inclus creaţii autohtone. Faptul că o fac în stagiunile curente poate fi considerat că e suficient?