Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

debuturile lunii aprilie:
Periplu atavic sau Opus Pocus (fragmente) de ---


Călin Popa, Adrian Trifan și Achim Victor Pavel sunt masteranzi în Studii Literare la Facultatea de Litere a Universității din București. Acesta este debutul lor absolut și el se petrece sub auspicii speciale: cu o piesă în proză scrisă „la șase mâini”, neconformistă atât în raport cu poetica tradițională, cât și cu „moda” momentului, și într-o revistă de prestigiu România literară, care și-a deschis paginile către cei mai tineri scriitori români. Cu condiția, evident, de a avea talent și autenticitate literară în demersul lor.
Fragmentele de mai jos fac parte dintr-o bucată mai amplă, construită pe scheletul unei piese de jazz a regretatului basist Jaco Pastorius (1951– 1987). Ea trădează imaginație compozițională și capacitatea de a contura o situație în puține cuvinte. Firește, ca orice piesă scrisă în colectiv, polifonia este inevitabilă, iar în cazul acestei bucăți ea e chiar premeditată. În toate, cei trei viitori prozatori care debutează astăzi sunt (și vor mai fi un timp) la vârsta literară a experimentului și a lărgirii orizontului. Poate că mâine vor începe să asculte rock progresiv, operă sau muzică etno. Un fapt e cert și el mă face să cred în viitorul lor literar: scriu ascuțit, au viață în vârful penițelor și curajul de a merge pe alte cărări.
Dacă din asta vor ieși trei prozatori sau trei critici, depinde numai de ei. (R. V.)

I
Tu cum ai alege să începi povestea? Un om se îndrepta spre un mamut sau un mamut se îndrepta spre un om? Nu căuta răspunsul în viceversa. N-o să faci decât să-ți pui sare pe rană. Uite-l că vine. Întreabă-l până nu ajunge.
– De ce nu te întorci acasă?
– M-am pierdut într-un pahar. M-am înecat. M-am pierdut pe fundul unei sticle. M-am înecat. M-am pierdut.
– De ce nu te întorci acasă?
– Scila și Caribda sunt două lingurițe.
Tu cum ai alege să începi povestea? Un om se îndrepta spre casă sau nu? Povestea, mă rog. Hai să dăm mână cu mână s-o scriem. Eu nu scriu nimic. Ieri l-am vizitat pe cel al cărui nume îl port. Era palid. Se căznea să repare o vioară.
– Te rog, nu încerca s-o repari! am strigat disperat. Riști să ne salvezi pe toți.
– Credeam că nu te mai întorci acasă, mi-a răspuns el din garaj.
M-a invitat înăuntru și m-a îmbiat cu un pahar cu apă. Știi cum e, cu două lingurițe începe orice vertigo sănătos. M-am lăsat pe spate în cinstea planetei mele cu ochi albaștri pe care am îndrăgit-o de la primul semn de renunțare. Care închide și deschide ochii, flux și reflux. Mă uit la ceas. Dinăuntrul cadranului, Denis îmi arată ceva, Andrada altceva, Costin altceva, Marius altceva, Larisa altceva, eu le arăt altceva, dar ei nici nu se uită în direcția spre care arăt. Ăsta-i un vertigo bolnav, băieți și fete, așa mai vii de acasă.
– Credeam că nu te mai întorci acasă, a spus el cu un câine mort în brațe și rumeguș în aer.
– M-am pierdut, am răspuns cu harponul pe buze, respirând greu, și m-am uitat în paharul pe care îl golisem, văzând acolo niște timpuri mult mai vechi, mi-e teamă că mult, mult mai vechi, unde o turmă de mamuți calcă în picioare viori.
Am obosit mai rău ca o conștiință. Nu mă pune să aleg. Chiar dacă nu dau niciun semn de viață, să știi că ți-am citit jurnalul. Apoi am început să aud voci. Pe ultima pagină scria „să nu asculți vocile”. Doar că ultima pagină n-a fost scrisă niciodată și toată durerea de aici pleacă. Îți aduci aminte când te-ai descompus și eu am prins contur? Încep să cred că mă descompun și el prinde contur. Omenirea se încălzește cu ultima pagină pe care o aruncă de fiecare dată în foc, dar nu e vorba de omenire, te iubesc. Nu te teme, e doar o sinucidere în limba maternă sau un idol pe coji de nucă. Nu mai flutura din batistă, așteaptă puțin!
– De ce n-ai zis, bă, că putem fi titani?
– Ei, și tu acum.

II
Și cum povesteam, realitatea ultimă sunt aceste două lingurițe, pentru că știu deja ce urmează să-mi ceri.
– Nu mai pot continua în felul ăsta! Felul ăsta de a prezenta lucrurile a devenit plictisitor. Plictisitor în sine, cum ați spune voi. Fanteziile sunt un surogat nemaipomenit, dar îmi croșetează dependența, iar dacă nu o să lăsați chiar acum firul din mână, simt că nu voi mai avea cale de întoarcere din singularitatea încâlcită a ghemului. Domnilor, opriți mișelia, nu-mi ascundeți realitatea!
– Stai și privești prin tocul ușii și tot dumneata ești ăla care ne calomniază? Ce-oi fi auzind tu așa revoltător încât să te-ntristeze-n halul ăsta? Ești tare tras la față, nene, zici ca-i fi deschis poarta cetății tuturor dracilor, nu alta; de fapt, dacă mă uit mai bine, semeni mult cu el: bucățică ruptă Dan T., chiriașul de la parter. Ce, te-ai rătăcit? Ia hai, fă-te-ncoa și-nchide-odată ușa, că ăsta nu-i varieteu. Arată-i tu pe unde; ăsta mi se-mpiedică de pânzele alea trei ș-atunci să mă vezi cum o s-arătăm mai furios ca ele.
– Asta-i casă de nebuni! Unde s-a mai pomenit măgar și iapă-n garsonieră?! Și uitați-vă la ăștia cum au adormit cu oala-n cap. Păi ce, voi credeți că nu mai există nicio regulă în lumea asta, nicio manieră?
– Aici există numai una, și aia bună, domnule Dan T.: se scrie ce se dictează și nimic altceva.
– Nu mă duceți pe mine de nas, sunt psiholog de profesie, vă citesc ca-n palmă, e imposibil să fie adevărat ce-am auzit până acum. Eu nu cred. Mie să-mi povestiți realitatea!
– Să ți-o povestim, zici? Păi atunci, pe care dintre ele?
– Domnilor, nu vă permit să mă luați de neghiob! Povestiți-mi realitatea adevărată, realitatea obiectivă, realitatea ultimă sau matricea tuturor realităților – deși nu cred eu că știți voi ce-i aia. Pe limba voastră deci: despre ce e vorba pân’ la urmă?
– Ia uită la tine, păi de ce n-ai spus de la-nceput că pentru asta ai deschis ușa, ce era nevoie să faci tot tărăboiul ăsta? Acum îmi dau seama: ai putea să ne fii chiar de folos, doar să-ți retragi vorbele de adineauri, că nu cititori cautăm, de ăștia-i plină lumea. Bineatunci, dă-ne cele două lingurițe.
– N-auziți, bre, că voi trebuie să-mi povestiți mie?! De ce să vă dau eu două lingurițe și de unde, de unde Dumnezeule să scot eu două lingurițe acum?
– Fără lingurițe n-o să-ți vorbim. Știm noi c-ai să-nțelegi ce-ți spunem fără cele două lingurițe? Hai, nu mai fi așa egoist și dă-ni-le!
– Sunteți extraordinari! Ca o adunătură de copii. Nu vreți să-nțelegeți că nu există două lingurițe în locul ăsta? De ce ar exista?
– Iar ai devenit hoțul care strigă hoții. Astea-s întrebări de om matur? Haide, concentrează-ți memoria și ai să-ți amintești unde ții lingurițele. Știu că poți s-o faci!
– Nu se poate-nțelege omul cu voi. Bine, na, poftim lingurițele.
– Cele două lingurițe! Pe una dintre ele ține-o tu și când are să-ți fie greu să înțelegi ce zic, adu-ți aminte că e chiar în mâinile tale. Acum ascultă atent: ce tot încerc eu să povestesc aici e că aceste două lingurițe sunt realitatea ultimă.
– Ce vreți voi să-mi povestiți, de fapt, e că sunteți scriitori, și mai ales unii care resping posibilitatea unei manifestări obiective, fie conținutul ei oricare. Pentru voi există doar ficționalități, carevasăzică construcții, mai mult sau mai puțin originale, o existență a punctelor de vedere, gândul uman ca scintilla Sapientia Dei. Iată în sfârșit un gând rostit fără ocolișuri, ceva în care lumea ar putea crede, dovedit științific! Așa că nu mai are rost să mințiți, căci minciuna v-a fost dejucată.
– În sfârșit a apărut și cel cu adevărat înțelept. Iată-l cum proorocește învățătura ce-a dreaptă, prin spiritul linguriței din mână. Bine-ai venit printre noi – cei care ne-am ridicat mai presus de iluzia lumii – îmbrățișează realitatea printr-o ceașcă cu vin și să vorbim despre lucrurile în sinea lor!
– realitate e ceea ce străpunge tălpile
– vertigo de crizanteme scris pe nor galben
– sentiment albastru. haine mirosind a pomi deveniți
– mai buni ca timpul. ca lumina care se apropie
– pe care ochii l-au văzut făcând misionărește miracole
– din rumeguș umed și răni înfometate dupa decibeli
– orbi care pot citi liniile din palma rezemată pe tort
– din țărână omul care va povesti perpetuum mobile
– în limba care servește aici din cele două
– Scila și Caribda.

III
Da, cred că așa. Sau nu. Hmm! Nu, nu așa. Da, nu, sau da, parcă așa. Parcă. Cum ți se pare? Ce zici? Tot nu pot să-mi răspund. Stai puțin, stai puțin! Dacă, dacă… hmmmmm! Asta aici, asta acolo! Da, cred că da. E aproape. Nu, m-am înșelat, clar mam înșelat. Asta nu poate fi aici. Nu, nu. Dar, dacă e mai bine așa? E, nu? E mai frumos așa. Da. Da. Da. Așa. E mai bine acum.
– Veniți repede, repede! Cred că am o „gamă” de idei… Stați, mă, nu veniți degeaba. Îmi lipsește una. Fir-ai a dracu, mi-a ieșit heptatonică! La naiba! I-auzi, ce zici tu? Novecento și jazz-ul! Se poate, mă, se poate! Prea multă „fugă” (și prea clasică, cum ar comenta Nicu V.), ăăă? Atunci trebuie o „fuziune”!1.

IV.
Maestre, „Opus Pocus”, te rog!

___________________
1 „Fuziune”, din jazz = Fusion: Stil dezvoltat la finele anilor ’60 de Wayne Shorter, Herbie Hancock, Miles Davis, Chick Corea și alții, în parte ca urmare a declinului jazz-ului în fața muzicii rock. Include elemente din alte stiluri muzicale și face uz de mai multă improvizație, precum și de tipare ritmice atipice.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara