Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Persistenţa posesiei de Marius Miheţ

Vlad Roman, Cât mai aproape de tine, Bucureşti, Editura Univers, 2016, 176 pag.

Cea mai reuşită generaţie de filologi clujeni din ultimii douăzeci de ani - toţi născuţi între 1981 şi 1983 - n-a jubilat în proză. Atraşi irezistibil de critică şi teorie, de eseistică şi istoria ideilor, echinoxiştii s-au înscris în firescul unei tradiţii tot mai îndepărtate de roman. Excepţia, căci există una, din fericire, este Andrei Simuţ, autorul unui excelent roman, Calvarium (2009). Între timp, după un scurt mariaj cu poezia, Lavinia Branişte s-a reorientat spre proză, iar Vlad Roman debutează abia acum cu un roman despre fragilitatea deciziilor.

Cât mai aproape de tine spune o poveste despre voluptatea renunţării, pândită însă adulterin. David îi scrie amnezicei Ana (veche şi mereu prezentă iubire) o lungă scrisoare, recuperând, speră el, datele esenţiale ale unui trecut ce se vrea vindecător; întâi de toate pentru Ana, rămasă văduvă după ce Robert, soţul ei, moare prosteşte, ea încremenind într-un soi de memorie selectivă. Din care el, amicul, prietenul David rămâne, se vede bine, intact, semn că pasiunea e reciprocă. Pe când soţul este de negăsit între amintiri. De cealaltă parte e vorba de remediul unei relaţii incerte. Căsătoriţi cu altcineva, Ana şi David acţionează centrifugal, asemeni unui cuplu incompatibil. Dar egalizând mereu, imatur, dependenţa de celălalt.

Vlad Roman gândeşte romanul unidirecţional, arătând stagnarea elegiacă a unui hipersensibil, prea slab să înfrunte realitatea şi, de aceea, pasionat de excepţie. Cum sunt şi patima ori preocuparea – devenită profesie – pentru peştii ketoa şi chiar Marta, soţia lui – o slavistă atipică într-o lume ce respinge orice răbufnire estică.

Deşi romanul scârţâie în zonele sale de relaxare, aşa-zicând, în cele dialogate – prea lungi, prea banale, însă perfect explicabile ca alternativă la discursul expresiv, dens şi aglomerat conceptual –, el câştigă la nivelul unificării sensurilor. Aşa încât teoria jocului transparenţei – translucidului e bine orchestrată, fiind urmărită de la nivelul ştiinţific, la cel social şi apoi poetic.

Vlad Roman mizează în economia romanului pe tensiunea teatrală a cuplurilor, aşezată pe rădăcina maladivă a pasiunii neîmpărtăşite. Pentru ca blocajul emoţional să rostogolească ideal, el multiplică şi justificările din cupluri. Astfel, atât Marta, cât şi Robert Pintera oferă partenerilor, în primul rând, utilitate: Marta gestionează eficient crizele, Robert demonstrează sacrificiu şi mobilitate. Toţi ştiu că cei doi amici, Ana-David, prelungesc ceva neconsumat vreme de şapte ani. În fisurile propriilor mariaje utilitariste, aşadar, cei doi se oglindesc pe ei şi nimic mai mult. Parazitându-şi căsniciile. Cu riscul de-a părea un stalker, candidat viitor la un diagonistic obsesiv-compulsiv, radiind şi gafând numai în preajma Anei, naratorul David păstrează ceva vâscos în pasiunea lui neîmpărtăşită. Ceva cu totul respingător, oricât ar încerca să îmbrace o haină de Werther postmodern. Firea lui extrem-lucidă fidelizează egocentrismul. Transparenţa lui, deşi se vrea una matematică, lasă la vedere cititorului o interioritate răvăşită. Divulgată în amănunte nicidecum morale. În sfârşit, David iubeşte şi mărturiseşte, reface exaltat – deşi se scuză că îi e greu – un trecut al obiectivării în care ea, Ana, cu siguranţă ar fi jucat acele roluri prescrise. Terapia lui rămâne neverosimilă, duhnind a resemnare şi melancolie.

Regizor şi pacient, doctor şi iubit, David are ceva din nesocotinţa celui care vrea totul fără să ofere, de fapt, nimic concret. Se întreabă, de pildă: „ce lumi nebune imaginăm unii dintre noi dacă mai putem crede că aşteptarea noastră e mai importantă decât orice altceva?” Atitudinea lui e mai degrabă un tic donjuanesc, transformat în timp într-o patimă exacerbată. Imposibil de vindecat. Pe acest fond, Vlad Roman lasă pacientul să relateze viaţa cu prea multe resturi, aşa cum numai nefericiţii o amplifică.

Ce-i reuşesc lui Vlad Roman sunt armonizările dintre concept şi poezie, dintre distanţă şi intimitate. Ca şi, de ce nu?, rezolvarea conflictului sentimental: compatibilităţile cu partenerii lor nu au sens pentru David – „Pe când noi, îi scrie el Anei, tu şi cu mine, am fost desemnaţi pentru o altă lume”. Eliadescă, de bună seamă, soluţia pare neconvingătoare. Privită însă din perspectiva orfanului, a celui ce se acoperă de muncă şi de studiul contradictoriului periferic, inclusiv geografic (Odessa), lucrurile se însufleţesc altfel. „Atât de puţin cunosc din mine încât mă înspăimânt”, va recunoaşte David, fericit că a transmis prin confesiunea lui un nou virus celei întoarse la viaţă. Procesul (re)cuceririi poate fi pornit.

Cât mai aproape de tine este confesiunea-seducţie a unui bolnav al paradoxului ce simte acut trecutul unei absenţe repetate. Un microroman dens în prima şi ultima parte, superficial în cercul lui median, ce ar fi meritat mai mult curaj din partea autorului. Vlad Roman este un câştig pentru proza generaţiei lui.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara