Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Însemnări:
Personajele Porecle şi diminutive de Horia Gârbea

Asemeni oamenilor reali, şi personajele primesc de la alte personaje sau chiar de la autor porecle afectuoase sau ironice. Nu e om să nu fi fost poreclit cumva, mai ales în copilărie, uneori şi la maturitate, mai ales dacă e şef, de către subalterni, sau profesor, de elevii săi. În literatura română sînt destule porecle sau nume care derivă dintr-o poreclă.

De cele mai multe ori aceste supranume sînt batjocoritoare. Nică al lui Ştefan a Petrei, care şi-a luat ca nume literar pe cel al mamei - Creangă - era poreclit în copilărie Ion Torcălău, pentru că torcea lînă la rînd cu fetele, dar va ajunge la maturitate Popa Smîntînă.

Personajele lui I. L. Caragiale au diminutive şi porecle dintre cele mai interesante şi mai hazlii. Agammemnon devine familiar Agamiţă şi, în graba lui Trahanache, Gagamiţă. Telemac e degradat la Mache şi este confundat cu Bibicul, aşa cum îşi alintă Miţa amantul. Ştefan Tipătescu e firesc Fănică şi, pentru opozanţi, Vampirul (Bampirul conform lui Pristanda), iar Zoe - Joiţica pentru toţi, mari şi mici. Farfuridi e Tache, diminutiv ce vine posibil de la Petre sau Dumitru. Numai Cetăţeanul Turmentat rămîne complet anonim. Aşa cum în grupul lui Caţavencu (dăscălimea şi moflujii) Bampirul e unul singur, în fracţiunea adversă dacă se vorbeşte despre Moftologul sau Nifilistul toată lumea înţelege că e vorba de onorabilul d. Nae Caţavencu. Hazul şi utilitatea unei porecle stă în consensul asupra ei.

Soţul Miţei e pentru ea şi amantul ei Mangafaua şi tot astfel, diminutivat, îl botează Tarsiţa Popeasca pe fiul său, Nae, căsătorit fără chibzuinţă cu Acriviţa: Mangafache. Totul de la moldovenismul mang, adică prost. Numai Trahanache beneficiază de supra­numele distins Venerabilul atît pentru soţia infidelă, cît şi pentru toţi ceilalţi, fie şi adversari.

Necunoscînd numele real al preopinenţilor, personajele din O noapte furtunoasă vorbesc despre alţii cu porecle ad-hoc: pentru Rică, Jupîn Dumitrache e Mitocanul, iar acesta pentru Dumitrache et comp este Bagabontul sau Maţe-Fripte. Simpla rostire defineşte persoana şi ceilalţi înţeleg la cine se referă. Rică îşi numeşte iubita necunoscută Angel Radios în scris şi oral, iar Ziţa îl cheamă pentru sine pleonastic: Monşerul meu. Dar, chiar dacă îşi cunosc numele, personajele din jurul chiristigeriei preferă poreclele: Spiridon adoptă pentru Dumitrache porecla notorie de Titircă Inimă-rea, Chiriac şi Ipingescu i se adresează cu Jupîne. Ziţa nu discută despre fostul soţ decît în termeni drastici: mitocanul, pastramagiul. E interesant că Rică însuşi recurge la un pseudonim cînd scrie la gazetă: R.Vent deşi chapeaul articolului îi dezvăluie numele întreg. Leonida se adresează Efimiţei cu "domnule", iar ea lui cu "soro".

Un mediu bogat în porecle familiare este cel de La Medeleni. Geniul numirilor este Olguţa care îl botează pe fratele său Dănuţ, în copilărie, Buftea, iar în adolescenţă Metaforel, pentru că are darul lirismului. Şi pe amica ei mai durdulie, Rodica, Olguţa o numeşte Buftachi. Colegul lui Dănuţ, Mircea e poreclit Hardmuth, după o fabrică de creioane, căci roade capătul creionului cînd meditează. Alt coleg e zis Cyrano, după lungimea nasului, fiecare clasă avînd un Cyrano al ei. E un caz interesant în care un nume de personaj literar devine poreclă pentru oameni reali prin trăsătura sa accentuală, fizică sau de caracter. Similar, există în diferite colectivităţi cîte un Pinocchio, un Hagi Tudose sau Harpagon, Don Juani (de cartier).

Unchiul Olguţei este Moş Puiu sau Herr Direktor, fiind conducător al unei întreprinderi "cu nemţi şi electricitate". Un văr de la ţară al copiilor Deleanu, Mihu, devine prin alint Puiu şi rămîne astfel şi la maturitate. Pictorul excentric Alexandru Pallă este numit în familie şi de către amici Paşa. Olguţa adoptă şi ea porecla.

Poreclele de la Ionel Teodoreanu sînt tandre şi amuzante. În Groapa lui Eugen Barbu însă, bandiţii se denumesc între ei fără menajamente. Un hoţ bătrîn şi molatic e Treanţă, Sandu Mînă-Mică şi Nicu Piele întregesc haita. Şeful e numit Starostele şi la capătul opus al ierarhiei e Paraschiv, zis pentru început Ucenicul. Ajuns la puşcărie, Ucenicul e întrebat în derîdere cum îl cheamă. Răspunde cu tupeu: Zexe mă cheamă şi se impune în faţa colegilor de celulă mai experimentaţi. El visează inversarea scării în cadrul bandei şi va reuşi în final. Alţi infractori pomeniţi în treacăt sînt Mafoame (care dă găuri la trenuri) şi un asasin Toropeală. Porecla în renume şi-o schimbă o patroană de cîrciumă "La Borţoasa" unde petrec tîlharii, uneori la aceeaşi masă cu poliţiştii. Un cămătar abject şi degenerat e poreclit Bică-Jumate.

Acelaşi Eugen Barbu îşi valorificase, anterior Gropii, cunoştinţele despre medii joase într-un roman cu subiect fotbalistic: Unsprezece. Deşi teza e aberantă: transformarea jucătorilor profesionişti în "oameni noi" încadraţi în producţie şi gata de sacrificii pe teren pentru simpla glorie sportivă sindicală, pitorescul lumii descrise e savuros şi viu, inclusiv prin porecle. Jucătorii unei echipe de provincie, dispusă în teren în clasicul sistem WM, nu îşi mai ştiu nici ei numele real, adoptîndu-l pe cel dăruit de colegi şi de tribună. Fundaşii sînt Fane-Mahomed şi Gică-Marafet. Interii rătăcitori se numesc Tata-al Lor sau Le Ştie şi Inimă de Porumbiel. O extremă anemică e Picioruş, în timp ce mijlocaşul, felcer în afara terenului, e numit Doctorul. Antrenorul comunist care va produce promovarea echipei silozului în Divizia B este şi el poreclit Palmierul, iar predecesorul lui, un reacţionar, fusese supranumit Groparul, după ce retrogradase cîteva echipe. În lotul silozului e cooptat chiar şi obezul Simion-Tocană zis şi Rîsul-Fotbaliştilor. În Unsprezece, porecle poartă şi localurile: La Văduva şi La Picioare-Multe. În realitate, multe cîrciumi de cartier se vor numi între cunoscători La Geamuri Multe (de exemplu restauranul Bucegi de pe Ferdinand) sau La Căţeaua Leşinată.

Mediul rural este propice poreclelor pentru că toţi indivizii se cunosc între ei mai ales prin metehne. Nu ştim dacă, în Siliştea-Gumeşti, Cocoşilă, Besensac sau Scămosu sînt nume reale ori porecle dar, chiar legitimate ulterior prin acte, aceste numiri pleacă de la porecle. Supranumele lui Ilie Moromete e Paţanghel, iar sora lui e botezată Guica de la verbul "a guici", adică a guiţa ca o purcea, numire ce evident o supără pe femeie. Tudor Bălosu, alt nume derivat din poreclă, are totuşi încă una: Chiorul, pentru că e efectiv chior. Un negustor de ouă e cunoscut ca Ouăbei. Cel mai savuros nume rămîne Parizianu, copil din flori al unei slujnice care şi-a însoţit stăpîna la Paris, de unde fiul său, Ştefan, protagonist ulterior al romanului Delirul, e zis Alui Parizianu.

În lumea cazonă, iarăşi, poreclele sînt la preţ, prin ele trupa îşi ia o revanşă simbolică asupra superiorilor. Cea mai celebră este Moş Teacă, intrată, din literatură, în uzul curent: un ofiţer prost şi sever nu poate fi numit altfel. Tot la Bacalbaşa apar gradaţii Papă-Lapte şi Tîrîie-Brîu, chemaţi aşa pe la spate. Un maior ţine însă anume să i se spună Moşul. La Gh. Brăescu un colonel anacronic e poreclit Moş Belea, dar unui general i se zice apreciativ Englezu.

Boierii adevăraţi poartă uneori după nume toponimul domeniului, la Camil Petrescu Saru-Sineşti sau Boiu-Dorcani (fiica lui, Ioana Boiu e numită în Bucureşti, admirativ, Jupîniţa). Alteori toponimul vine de la numele stăpînului: de la Guma - Gumeşti. Bengescu vine de la Benga (Dracul, "te-a luat Benga") şi de la numele lui toponimul Bengeşti (comună în Gorj). Iată cum porecla creează denumire geografică. În cazul parveniţilor, în loc de domeniu li se agaţă de nume ocupaţia joasă cu care au început. Aşa sînt Vasilescu-Lumînărarul la Camil Petrescu sau, la Hortensia Papadat-Bengescu, Făinăreasa Ada Razu, devenită prin căsătorie, mă rog, prinţesă.

Sînt cîteva opere literare care au ca titlu porecla personajului central. Între ele Omul cu mîrţoaga de G. Ciprian şi Bietul Ioanide. În acest din urmă roman, G. Călinescu creează personaje cu porecle mai sofisticate. Trei intelectuali care formează un grup sînt numiţi Cei trei dioscuri, unul dintre ei, Hagienuş, gonit periodic de copiii săi, e zis Regele Lear, iar Ioanei, amantă episodică a lui Ioanide, dinainte de a deveni "bietul" prin moartea ambilor săi copii, i se spune Indolenta. Unui ministru pe nume Ion, mama şi soţia mămoasă îi atribuie ca diminutiv pe Jean.

În Cartea nunţii, Ion Marinescu, deghizare a autorului, e poreclit americăneşte Jim, iar cumnatul său, licean la Lazăr, Bobby. El ia note mici pînă şi la muzică, de la un profesor zis Ostrogotu. Un director de şcoală la Bacalbaşa e denumit Moartea Găinilor dar, la ţară, profesorii sînt mai respectaţi: dascălii din Moromeţii, plini de slăbiciuni de altfel, nu au porecle, nici măcar militărosul Toderici.

Multe porecle nu înseamnă ceva anume. În gaş­ca de copii a lui Mircea Cărtărescu apar Mende­bilul şi Lumpă. Dar la Adrian Lustig, liceenii se pore­clesc Chintă, Măcel sau se numerotează spre distin­gere: Radu First, Radu Bis. Un ilustru spăr­gător căruia nu-i rezistă nicio încuietoare, protagonist al mai multor romane de Daniel Bănulescu e supra­numit admirativ Iarba Fiarelor care se abreviază însă în IF-ul.

Oricum ar fi, poreclele sînt un condiment care dă gust vieţii, ca şi literaturii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara