Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

JE EST UN AUTRE:
Personajul episodic iese în faţă de Ioana Pârvulescu


Cum critica literară nu dă Oscaruri pentru cel mai bun rol secundar (nici măcar pentru cel mai bun rol principal), nenumărate personaje mărunte din cărţi, perfect realizate în felul lor, sînt date uitării. Cine şi-ar mai aminti, de pildă, de Rosenkranz sau de Guildenstern, din Hamlet, dacă dramaturgul Tom Stoppard n-ar fi avut ingenioasa idee de a le aduce în faţa scenei pentru a le acorda, în fine, rolul principal: compensaţie pentru faptul că din piesa lui Shakespeare rămîn vii în amintire numai Hamlet şi Ophelia, Polonius, regele şi regina. Exact aceeaşi senzaţie, de prospeţime a perspectivei, prin răsturnarea raportului principal/secundar ţi-o dă jurnalul lui Simion Stolnicu şi amintirile sale de la Sburătorul (Printre scriitori şi artişti, Minerva, 1988, ediţie şi prefaţă de Simion Bărbulescu).
Ce gîndeau nenumăraţii scriitori care au trecut pe la Sburătorul, fără a deveni apoi nume sonore ale literaturii române, cum îşi judecau ei confraţii mai norocoşi într-ale gloriei literare, cu ce sentimente veneau şi plecau din strada Cîmpineanu 40, cum primeau critica amfitrionului lor ? Este un adevărat noroc că, la toate aceste întrebări, avem răspunsurile unui ins pe care contemporanii lui îl cunoşteau destul de bine, în timp ce contemporanii noştri l-au dat cu totul uitării. Perspectiva poetului din amintiri (jurnalul e palid şi are puţine referiri la confraţi) poate fi comparată astăzi, după publicarea Agendelor lui Lovinescu, cu perspectiva criticului. Iată, aşadar, imaginile în metamorfoză ale acestui joc de oglinzi la purtător.

June imberb, atom prin boema literară a vremii, subsemnatul am călcat pragul zisului cenaclu sburătorist cam prin toamna anului 1926, cînd "Maestrul" - cum i se spunea criticului - era în plină vigoare a creaţiilor lui şi a animării vieţii literare. (Simion Stolnicu, O poartă spre glorie, op. cit.)

Un nou talent: Botez=Simion Stolnicu, tînăr sfios cu două poezii bune bacoviene (le citeşte Barbu, confirmă Aderca şi Camil). (E. Lovinescu, Agende, I, Duminică, 1 novembre /1925)

Alexandru Botez, alias Simion Stolnicu (6 noi. 1905 - 29 noi. 1966) şi-a primit pseudonimul literar de la Lovinescu, ca mulţi alţi membri ai cenaclului: Maria Ionescu devine Sanda Movilă, Angelo Moretta e Dan Petraşincu, B. Croitoru e Ion Călugăru, Eduard Marcus e Ilarie Voronca şi, desigur, Dan Barbilian e Ion Barbu. Stolnicu face liceul la Sf. Sava, unde e coleg cu Dan Botta, Petru Comarnescu, Eugen Ionescu sau Constantin Fîntîneru. Vine la cenaclu ca poet, la început bacovian, apoi ermetic, iar poemele lui sînt socotite la început promiţătoare de către criticul de la Sburătorul. Mai tîrziu calificativele vor fi mult mai aspre, ajungînd pînă la "poeme penibile".
Relaţiile dintre cei doi sînt bizare. în toate amintirile despre ceea ce se petrecea în Cîmpineanu, Stolnicu e ciufut, nu face parte dintre admiratorii criticului, îşi exprimă ţîfna fără a ajunge să fie josnic sau agresiv şi totuşi printre rînduri rămîne un soi de dragoste copilărească faţă de Lovinescu, de afecţiune care n-ar fi dorit altceva decît să fie primită. Supărarea lui este reflectarea sentimentului respins. Ceea ce a înţeles totuşi Stolnicu este că un cenaclu - la fel ca întreaga lume literară - nu e un paradis al dezinteresului, ci o arenă unde, ca la Junimea, rămîne numai cine poate, cine rezistă deopotrivă la povara laudelor şi la cea a batjocurii.
Două sînt reproşurile majore pe care le face tînărul versificator cenacliştilor. Primul se referă la ponderea poeziei la şedinţele săptămînale: este pe ultimul plan, un entremets între prozele cazone ale lui Brăescu, de pildă, şi nesfîrşit de plicticoasa lectură din Danton a lui Camil Petrescu, piesă cu "o lipsă de acţiune aşa de sufocantă pentru auditori, încît simţeam cum se roade sub ei pielea jilţurilor tari ale casei". După o asemenea lectură devine inutil să mai citeşti versuri, deoarece publicul somnolează, sfîrşit de oboseală. Iar preferinţa criticului pentru poezia lui Camil Baltazar este de mai multe ori amendată (pe drept) de Simion Stolnicu, deşi faima proprie n-a ajuns nici măcar la nivelul Baltazar. Al doilea reproş ţine de atmosfera burgheză şi în acelaşi timp boemă din Cîmpineanu, şi aici Stolnicu este cu adevărat nedrept. îl deranjează deopotrivă ambele laturi: pe de o parte că menajera care te întîmpină la intrare şi care, în pauze, serveşte cafele şi bomboane, e palidă şi acră (nu-i va fi fost uşor să deschidă de zeci de ori pe zi uşa, să suporte inşi fără l'usage du monde, care intrau cu galoşii şi cu ţigara aprinsă în biroul criticului), pe de alta faptul că Lovinescu îşi permite să discute lejer, despre subiecte mondene în loc să se menţină numai în sferele "înalte" ale literaturii. Pînă şi contrastul între paltoanele care atîrnă în hol, unele cu gulere de blană, bogate, altele subţiate de prea mult purtat devine un reproş indirect: ca şi cum Lovinescu ar fi fost dator să asigure tuturor un standard de viaţă îmblănit.

Volumul proaspăt al lui Lovinescu era de multe ori salvarea într-o zi de foame, fiindcă-l plasai repede la anticar, mai ales cînd purta o dedicaţie disconsenabilă, ca să-l cumperi mai tîrziu, cînd te găseai "în bani". (Simion Stolnicu, Aspecte particulare din Cîmpineanu, op. cit.)

[...] Simion Stolnicu (îi dau volumul. Pretenţios la dedicaţie). (E. Lovinescu, Agende, IV, Sîmbătă, 25 nov./ 1933)


Ca orice persoană publică faimoasă, Lovinescu trebuie să îndeplinească, pentru toţi vizitatorii, funcţii atribuite ad hoc, de la preot şi confesor la medic (adesea psihiatru), de la anticar la oficiu de distribuţie al volumelor fiecăruia, de la avocat al apărării la procuror, iar aprecierile critice i se cer abia în al doilea rînd. Trebuie să facă faţă celor mai variate pretenţii, de exemplu să scape de presiunea lui Baltazar, care ţinea o frizerie pe Academiei şi îi cerea maestrului să vină să se radă la el. Lovinescu replica sfios că s-a obişnuit să se bărbierească singur, cu briciul, dar în agende consemnează că, într-un tîrziu, a trecut totuşi pe la frizeria literară. Deşi dă seama de toate acestea, Stolnicu îi reproşează totuşi criticului distanţa, faptul că nu dă întotdeauna soluţii de viaţă sau că trece prea uşor, cu o ironie, peste problemele care tînărului literat i se păreau de viaţă şi de moarte. îl deranjează înclinaţia spre anecdotă a lui Lovinescu, "ticurile" lui verbale - "lichelele au talent", "guarda e passa" (replică dată celor care se plîngeau că au fost înjuraţi în presă), "acum ai dreptul să mori de foame" (pentru proaspeţii licenţiaţi) - îl supără tolerarea veleitarilor şi a semidocţilor şi lipsa de pregătire muzicală (!) a criticului; ce-i drept, şi în Agendele lui Lovinescu se află o însemnare despre dorinţa inoportună a lui Stolnicu de a interpreta ceva la vioară, după o seară de discuţii. în acelaşi timp nenorocosul discipol recunoaşte că la cenaclu se învăţa politeţea, că se prindea tonul criticii moderne franceze, că Lovinescu te primea cu o vorbă bună oricînd după-amiaza, de-a lungul întregului an, că era un intelectual de rasă, că ştia să discute cu tine ca şi cum i-ai fi fost egal, chiar dacă abia îţi luaseşi bacalaureatul şi, mai ales, că "avea un suflet de fluturaş fragil, la prima brumă".

şLovinescuţ nu ierta unele lucruri mărunte de comportare, vreo inadvertenţă, fără să-ţi aplice remontranţe şi să ajungă la acreli serioase pentru un nimic, cu aluzii înţepătoare prin dedicaţii pe volumele lui etc.

S. Stolnicu de la 8-9 - îi fac o morală violentă pentru atitudinea lui cu cărţile (Gide) pe care nu mi le dă înapoi. îi dau totuşi volumul (E. Lovinescu, Agende, IV, Luni, 17 dec. / 1934). Stolnicu, refuz să-i dau Odiseea. îi fac scandal pentru cărţi. Cred că nu le-a dat lui Stoenescu. Impostor. (op. cit., Luni, 18 mart./1935) Simion Stolnicu (îi fac observaţii cu ţigări). (op. cit., Sf. Mihai, vineri, 8 nov. /1935)

Atît Agendele lui Lovinescu, cît şi paginile autobiografice ale lui Stolnicu arată o degradare a relaţiei lor care pornise de la o "relativă prietenie". Lovinescu va nota cîte un "antipatic" sau chiar "pomanagiu" în dreptul numelui fostei promisiuni, iar poetul, la rîndul său, îl va considera pe critic incapabil să-l recunoască pe "Marele necunoscut" pe care l-a aşteptat o viaţă întreagă.

Moartea lui Lovinescu îl prinde pe Stolnicu departe de viaţa literară, în campanie militară, la Odesa. în iulie 1943 notează în jurnal: "A murit maestrul Lovinescu! [...] Lipsim mulţi de pe lista celor prezenţi la ceremonia funebră. Unii absenţi au luat-o înaintea maestrului ca să-l aştepte în cetatea Dite; alţii sîntem răzleţiţi..." Lipsa de afecţiune a lui Lovinescu îl zgîndăre pînă şi în notaţiile finale. Dar amărăciunea veşnicului nemulţumit se metamorfozează în ultima clipă: înţelege brusc ce noroc a avut abia după ce şi-a pierdut maestrul, îl trece, de la rangul de pro-fesor de latină rigid şi retractil la cel de boier, îl consideră "cea mai autentică rudă". Eroul secundar, aflat o clipă în prim-plan, îşi încheie mărturia cu admiraţie pentru adevăratul protagonist.

P.S. Fotografia Norei Iuga publicată în numărul 13 al revistei la această rubrică mi-a fost atribuită în mod greşit. (Îmi aparţin, în schimb, celelalte două.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara