Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 


de

În Germania, scandalurile, dezbaterile, controversele, au anumite particularităţi istoric determinate. Pentru unii dintre vecinii Germaniei, aceste gîlcevi ele au fost şi rămîn de neînţeles. Francezii le şi numeau foarte plastic "querelle d^Allemand". Nu mai puţin adevărat este că scandalul sau vîlva mediatică declanşate "ante festum" pot deveni rampă de lansare a unor filme, cărţi sau piese de teatru, asigurînd din start un mare succes pe fundalul unui anumit "spirit al vremii" sau al unor teme care "plutesc în aer" - o evoluţie reperabilă şi în cele două cazuri care au reţinut din plin atenţia presei scrise de aici, în ultima vreme.

Mein Führer

în timp ce turbulenţele create de romanul lui Jonathan Littell, Eumenidele, atingeau apogeul pe ambele maluri ale Rinului, deşi - crede "Le Monde" - va fi nevoie "de timp" pentru a pricepe succesul acestei cărţi, la Berlin începea o altă "cabală" iscată încă înaintea lansării pe marile ecrane a filmului Mein Führer - o comedie despre nimeni altul decît... Hitler. Tînărul şi talentatul regizor Dani Levy şi-a creat deja un excelent renume cu filmul Alles auf Zucker (Totul pe numele lui Zucker), o comedie despre o moştenire şi o familie de evrei din Germania zilelor noastre. Pelicula a cumulat în 2005 nu mai puţin de 6 premii, între care şi unul acordat de Academia Germană de Cinematografie.
Cu Mein Führer însă, Dani Levy pare a-şi fi dezamăgit admiratorii. în plan generic, satira subintitulată "Adevărul într-adevăr cel mai adevărat despre Hitler" nu ar aduce nici inovaţii stilistice şi nici memorabile nuanţe semantice în aşa-zisa "mitologie" comică, bufă, absurdă a Führerului - opinează criticii... Prin urmare, Chaplin rămîne imbatabil cu Dictatorul. Verdictele negative formulate în avanpremieră, consternarea lui Ralf Giordano, reputat scriitor şi intelectual de origine evreiască, recomandarea istoricului Horst Ulrich Wehler de a lăsa totuşi problema Hitler în seama oamenilor de ştiinţă, la care se adaugă şi eticheta "insuportabil" pusă filmului lui Dani Levy de către Consiliul Central al Evreilor din Germania au înţesat paginile de foileton ale ziarelor germane. "Frankfurter Rundschau" titra în pat cu Hitler şi se întreba Führerul în particular - dar pentru cine?, "Berliner Zeitung" înregistra reacţiile negative ale presei din Polonia stîrnite de "simpla idee de a face o comedie despre Hitler", fapt pe care şi l-ar fi putut "permite americanii sau englezii, dar nu germanii sau evreii din Germania". Erau menţionate curiozitatea, interesul şi îngrijorarea cu care era înregistrată în Israel existenţa acestui film şi se făceau aşteptate reacţiile publicului german.
Inspirat de ideea lui Bertolt Brecht potrivit căreia Hitler ar fi trebuit să ia ore de dicţie de la un actor, recurgînd în final la o poantă care-i aparţine lui Lubitsch - "mă vindec singur" -, satira lui Dani Levy ar fi caricatura "regresivă" a unui Hitler abulic, depresiv şi impotent, în pragul sfîrşitului războiului. Pentru a ieşi din marasm, ia cursuri de artă teatrală de la actorul evreu Adolf Grünbaum, eliberat special dintr-un lagăr de concentrare. în schimbul serviciilor făcute, Grünbaum, care pe parcurs devine şi psihoterapeutul Führerului, îi cere acestuia şi eliberarea familiei sale. Dani Levy îşi construieşte satira cinematografică pornind şi de la cîteva date reale: un multitalentat actor evreu pe nume Grünbaum a existat cu adevărat, prenumele lui era Fritz şi nu Adolf şi a murit în lagărul de concentrare de la Dachau.
Confruntat cu salva preventivă de critici înaintea lansării filmului, Dani Levy se încumetă să riposteze în publicaţia "Welt am Sonntag". O face cu ironie, eleganţă şi umor, pledînd în stil aproape comercial pe alocuri pentru produsul său: "Cred că ne aflăm în faţa a două filme diferite: cel prezentat de critici şi cel proiectat pe ecrane". Şi fiindcă nici unul dintre criticii care au vizionat în avanpremieră pelicula nu şi-a îndemnat cititorii să o şi vadă, pentru a-şi forma propria lor părere, Dani Levy o face el însuşi. Nu era însă nevoie, fiindcă zgomotul mediatic, în pofida avalanşei de critici "distrugătoare" pe alocuri, nu a intimidat publicul. Dimpotrivă. Filmul face săli pline dovedind că scandalul poate fi uneori şi cheia succesului. Oricum, Mein Führer a fost inclus şi în programul celei de-a 57-a ediţii a Berlinalei.

The Castle in the Forest

"De la vîrsta de zece ani sunt posedat de Hitler". Declaraţia îi aparţine lui Norman Mailer care, după zece ani de pauză, după 35 de titluri de carte, la cei 84 de ani pe care-i are, rămîne acelaşi neobosit provocator, aşa cum o demonstrează din plin ultimul său roman, The Castle in the Forest (Castelul din pădure). încă înaintea lansării în librării a cronicii fictive a copilăriei nefericite şi adolescenţei lui Hitler, vuietul criticii de întîmpinare a traversat Oceanul făcîndu-se auzit şi amplificat pe bătrînul continent, mai cu seamă Germania. Mailer atacă, întocmai ca cineastul Dani Levy - caracterul uman, slăbiciunile, mizeriile omeneşti ale lui Hitler. O face însă dintr-o cu totul altă direcţie, nu fără o doză de germanofobie şi cu alte mijloace stilistice decît cele ale satirei propriu-zise. Hitler ar fi fost produsul unei relaţii sexuale perturbate, probabil chiar incestuoase, dar faptul că încă de la naştere bebeluşul Adolf a fost rău se datorează unei cauze "metafizice". Hitler (alias Adi în romanul lui Mailer) ar fi fost conceput cu ajutorul diavolului. Acesta este şi "agentul narator", luînd identitatea unui ofiţer SS pe nume Dieter care în cele din urmă se refugiază în Statele Unite ocupîndu-se de "cybertehnologie". (în paranteză fie spus, Max Aue, personajul central al romanului lui Jonathan Littell, trăieşte şi el în bunăstare, fără remuşcări, fiind la cei peste 60 de ani - cît îi acordă autorul - un prosper om de afaceri.)
Ca şi Eumenidele, ca şi filmul Mein Führer, şi romanul lui Norman Mailer are parte de o avanpremieră critică furtunoasă şi profitabilă. Suplimentul literar al cotidianului "New York Times" consacră romanului cinci pagini redactate pe un ton entuziast. în schimb, în ediţia curentă a aceluiaşi cotidian, tonul cronicarului este mai rezervat: romanul lui Mailer este "lasciv, grandios, plin de indicii clare ale naturii răului". J. M. Cotzee se întreabă în "New York Review of Books" dacă Norman Mailer a recurs la comparaţia cu diavolul în sensul propriu al termenului: dacă da, atunci principiul că oamenii sunt răspunzători pentru faptele lor este pur şi simplu dat peste cap. Ideea reapare şi în "Newsweek" care îşi intitulează cronica Diavolul poartă zvastică, concluzia fiind că acţiunile diavolului nu-i mai oferă tînărului Hitler şansa nici unei alternative morale. Iniţial, Mailer ar fi dorit să scrie un roman despre mama lui Hitler, care să se încheie cu cel de-al şaselea an al vieţii viitorului Führer. Dar dacă ar fi procedat aşa, mărturiseşte autorul într-un interviu publicat în "Die Welt", atunci tot restul nu ar mai fi avut sens, fiindcă fiecare din faptele lui Hitler au condus spre altele noi, totul într-un "tempo uluitor", rezultatul fiind că "Adi" s-a schimbat de mai multe ori radical în cei 16 ani. întrebat de ce în paginile acestui roman al copilăriei şi adolescenţei lui Hitler Dumnezeu trece drept "prostănac", iar diavolul este poreclit "Maestro" - răspunsul lui Mailer se transformă într-o confesiune religioasă: scriitorul (despre care gurile rele afirmă că şi-ar fi ieşit din minţi şi care, independent de această impresie, este un adversar al politicii lui Bush) crede că "diavolul există", că existenţa lui face universul mai inteligibil, că Dumnezeu are o viziune al cărei sfîrşit este imprevizibil atît pentru el cît şi pentru noi. întrebat unde stă diavolul acum, Mailer răspunde: în "fiinţa celor mai înrăite elemente ale Islamului şi ale Apusului", care nu duce nici el lipsă de "personaje cumplite" aflate în "slujba diavolului"... "De unde dracu' să ştiu de ce au existat naziştii?" se făcea auzită întrebarea într-unul din filmele lui Woody Allen. Norman Mailer nu este tulburat de astfel de nelinişti, crezînd cu seninătate că "Hitler este riposta dată de diavol lui Hristos"...
Efectul provocator al unor astfel de afirmaţii, întreaga elucubraţie biografică despre copilăria lui Hitler sunt amplificate de mass-media europene cele germană în special, din raţiuni istorice.
Atît romanul lui Jonathan Littell (despre care s-a scris pe larg în aceste pagini) cît şi cel al lui Norman Mailer şi desigur filmul lui Dani Levy mizează pe încălcarea unor norme şi tabuuri în măsura în care tematizează în registre stilistice diferite, în plan ficţional, unul şi acelaşi rău într-una din ipostazele sale istorice absolute: trecutul nazist şi viaţa lui Hitler. Furtuna mediatică stîrnită de aceste produse ficţionale, deşi valoarea lor estetică şi morală rămîne în continuare discutabilă, pare şi este dinainte programată mai ales atunci cînd "răul pluteşte mai departe în aer". Arta - scria filozoful şi eseistul Rüdiger Safranski într-un studiu consacrat relaţiei dintre "rău şi libertate" - a fost dintotdeauna un muzeu de istorie naturală al răului, al hybrisului, antrenîndu-ne în adevărate expediţii în abisurile umane, făcute nu în ultimă instanţă şi din dorinţa de a ne cunoaşte pe noi înşine. Aflarea răspunsului la întrebarea dacă cele trei "producţii" aflate în dezbatere sînt sau nu compatibile cu relaţia dintre artă, rău şi libertate, dintre hybris şi catharsis, propusă de filozoful german - poate fi lăsată deopotrivă în seama specialiştilor în etică şi estetică dar şi a "consumatorului" cu bun-simţ.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara