Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interviu:
Peter Esterházy „Eu nu am probleme umane, ci probleme de elaborare“ de Cosmin Ciotloş


C.C./A.M.: Am dori să pornim cu o întrebare legată de ceea ce domnul Esterházy a afirmat în cadrul colocviului de la Neptun axat pe relaţia dintre politică/politic şi literatură. Ce rol joacă ironia în raport cu politicul în romanele dumneavoastră?

P.E.: Mai întâi ar trebui să definim ce este politicul, politica. Ce este politicul noi am învăţat înainte de '90. Cred că este cu totul altceva decât ceea ce trebuie să înţelegem acum prin politică. Înainte de '90 prin politicieni înţelegeam infractori de drept comun, iar prin politică înţelegeam acel fenomen care ne viola viaţa de zi cu zi. Era vorba de anumite perioade, iar densitatea acestor perioade varia de la o ţară la alta. Această stare încinsă determina o anumită intensitate, intensitatea vorbirii/dialogului în diferite ţări. Într-o dictatură "normală" nu se poate comunica, vorbirea, dialogul nu poate avea loc. Într-o dictatură "normală" rămâne doar întunericul. În Ungaria o perioadă de acest fel a fost în anii '50, respectiv după '56 până în '62, '63. Ceea ce am cunoscut eu era deja o variantă soft a dictaturii. Limba dictaturii puternice/hard, intense este liniştea. Limba dictaturii soft sunt diferitele forme ale tăcerii. Iar literatura are capacitatea să comunice foarte bine tăcerile. Literatura maghiară a tăcut în special în legătură cu evenimentele din 1956. O formă specială, deosebită a acestei comunicări tăcute a fost ironia. Pentru o dictatură situaţia este cât se poate de ridicolă, chiar cea mai periculoasă este atunci când devine ridicolă. Deci să stabilim, omul trăieşte fie într-o dictatură, fie într-o situaţie ridicolă. De fapt, acum îmi dau seama că am vorbit pe un ton de parcă aş fi un moşneag care discută despre un trecut foarte îndepărtat. Pentru că această luptă, acest conflict între literatură şi politic în momentul de faţă nu mai există. Într-o democraţie, segmentul politic, politica este foarte importantă, nu e ceva ruşinos. Politica e o afacere care se ocupă cu problemele polis-ului ca să fiu foarte banal. Politicienii nu sunt duşmanii noştri, ci e vecinul meu, e prietenul meu sau poate e un cunoscut. Literatura ironică în momentul de faţă nu este în contradicţie cu politicul, ci faţă de nişte structuri învechite, ruginite. De exemplu, când tradiţia este folosită drept pecete pentru exprimarea unor situaţii, de exemplu în minciunile politicului. Aşa cum am amintit într-o jumătate de propoziţie înainte de masă, în foarte multe privinţe situaţia s-a schimbat, pentru că subit omul şi-a dat seama că nu există seriozitate, toată lumea a devenit foarte degajată. Cu toate astea, Europa de Est a trecut prin nişte si­tua­ţii foarte diferite de ce s-a întâmplat în alte părţi. Aşa cum colegul din Polonia, Krystof Varga a spus, pe lângă aceste situaţii lejere ale postmodernismului există situaţii foarte serioase. La urma urmei, această nouă situaţie cere elaborarea unei noi forme de ironie care să se detaşeze foarte marcant de cinism. Şi nu este o situaţie care se conturează automat ca într-o dictatură, ci tot timpul trebuie să analizăm, să prospectăm, să privim această situaţie nouă. Pentru că în acelaşi timp avem de-a face cu seriozitatea mincinoasă şi cu lejeritatea mincinoasă.

C.C./A.M.: Ce aduce nou, ce aduce diferit propria dumneavoastră literatură, literatura est-europeană în cadrul literaturii şi culturii europene?

P.E.: În primul rând, problema are un segment extrem de personal. Problema este că nu sunt nici Goethe, nici Schiller, cum nu sunt nici Peter Handke, dar nu sunt nici Cărtărescu, nici Caragiale. Aş putea spune că lipsa de talent şi calitatea proastă pe care eu o reprezint n-ar putea-o nimeni reprezenta. Asta e legitimarea continuităţii literaturii. Cine ar îndrăzni să pună mâna pe stilou după Dante? Dante n-ar putea să scrie o propoziţie cum sunt eu în stare să scriu. Eu nu sunt un mare analist al propriilor mele texte aşa că nu pot să-mi dau seama. Dar bănuiesc că reprezint ceva care e foarte legat de limbă şi în acelaşi timp vin din Europa Centrală şi de Est, din Ungaria, şi sunt foarte legat de istorie. Pentru această situaţie e foarte elocventă o dată care apare foarte des în cărţile mele, e vorba de 16 iunie. 16 iunie e o sugestie intertextuală foarte fină. Este ziua în care are loc romanul lui Joyce, Ulysses. Aş putea spune puţin exagerat că e ziua în care se petrece fiecare roman modern. În acelaşi timp, pe 16 iunie 1958 a fost executat prim-ministrul maghiar Imre Nagy, personaj central al revoluţiei din '56. În anii '80 au început să apară cărţile mele în care era prezentă această dată preluând o temă muzicală care revenea mereu şi mereu. Oamenii nu înţelegeau legătura cu Joyce pentru că erau inculţi, iar segmentul istoric al textelor, rolul istoric al datei oamenii nu-l înţelegeau pentru că societatea, oamenii au uitat isto­ria tocmai din speranţa supravieţuirii. Această conotaţie, noua conotaţie acum o reneagă, reneagă că ar fi uitat trecutul istoric, iar Joyce nici acum nu joacă niciun rol. Cred următorul lucru: cărţile noastre au o disciplină intelectuală care reprezintă central est-europenismul nostru. Iar în privinţa cărţilor mele, datorită faptului că sunt foarte înrădăcinate în limbă, în limbaj au o generalitate mai mare. Acesta este melanjul între brutalitatea istoriei şi înrădăcinarea în limbă. Voiam să spun adineaori că este ceea ce mă deosebeşte de ceilalţi, dar de fapt nu e o diferenţă aşa de mare. Nu e aşa, Dante a scris Divina Commedia dintr-o pură răzbunare. Pe toţi primarii, pe toţi liderii pe care nu-i iubea, de-al naibii i-a trimis în Infern. Literatura şi politicul este Dante curat.

C.C./A.M.: Mulţumim. Discursul dumneavoastră e plin de fraze memorabile, care oricând pot fi citate.

P.E.: În urmă cu 20 de ani stăteam cu Danilo Ki� la o conferinţă. A apărut o controversă despre centraleuro­penism. Danilo Ki� era foarte aprins. Stăteam unul lângă celălalt. S-a ridicat în picioare, striga şi gesticula. S-a aşezat înapoi lângă mine şi eu l-am lăudat că a vorbit bine, la care Danilo Ki� mi-a spus: Nu am făcut decât să spun nişte propoziţii pe care să le citeze "New York Times."

C.C./A.M.: Ce crede domnul Esterházy că leagă literatura română şi literatura maghiară în noul context cultural european?

P.E.: După părerea mea încă nu se vede. Deocamdată nu ne vedem foarte bine nici unul pe celălalt. Deoarece conform reflexului obişnuit nici vecinii nu se prea văd. Românii cunosc mai repede literatura franceză şi engleză şi noi, maghiarii, literatura germană, decât unii pe alţii. În Ungaria, la Budapesta se organizează în fiecare an un festival internaţional al cărţii. Anul acesta România a fost invitată de onoare. În opinia mea, a fost extraordinar, a fost foarte bine. Au apărut multe traduceri, au fost de faţă şi autorii, i-am putut vedea nemijlocit şi am putut să vedem şi cărţile lor. Eu, în mod special, m-am bucurat de cartea Ruxandrei Cesereanu. Cartea se numeşte Postbărbaţii, e ultima parte din Naşterea dorinţelor lichide. Cartea asta e foarte bună. Nu numai că a apărut în limba maghiară o carte foarte bună, dar şi pentru că e vorba de o carte care porneşte şi e o replică la cartea mea, O femeie. Este extraordinară senzaţia când un autor realizează că propria sa carte e o parte activă a unei culturi şi a unei literaturi străine. E o senzaţie atât de plăcută că roşesc. Este foarte emoţionant, pasionant să văd ce face copilul altei literaturi cu aceeaşi materie primă literară. Ar trebui să fie la facultate, să devină temă de studiu compararea celor două cărţi. Ar fi foarte interesant să se analizeze dacă este altceva pentru că e scrisă de o femeie sau este altceva pentru că e scrisă de ea, de Ruxandra, sau pentru că este altceva. Ceea ce leagă două literaturi învecinate este faptul că au o privire asupra aceluiaşi spaţiu, dar au alte reflexe, altă experienţă şi alte tradiţii. De exemplu, în acest context, ce face un scriitor cu această noţiune de dictatură. În literatura ţărilor învecinate nicăieri nu am văzut nimic din acest element comun. În decembrie 1989, când am văzut evenimentele de la Timişoara, am scris un articol de fond scurt cu titlul "Fratele nostru poporul român". Acest cuvânt (dictatura), din păcate, s-a extins asupra întregii Europe Centrale. Până acum n-am văzut prea mult din această fraternitate. Nu sunt convins că vom vedea foarte multe lucruri la nivel social. Societă­ţile din Europa de Est sunt într-o situaţie destul de proastă. Literatura are întotdeauna posibilităţi, şanse mult mai bune decât realitatea. Poate că din elementele acestea comune să se developeze ceva, dacă nu chiar această lipsă.

C.C./A.M.: Când începeţi un roman aveţi în minte sfârşitul lui?

P.E.: Atunci în capul meu există foarte multe lucruri. Este posibil ca unul dintre ele să fie tocmai sfârşitul romanului, dar nu am în minte o ţintă unde vreau să ajung. Faţă de această ţintă e mult mai gravă şi mai mare nesiguranţa mea. Pentru că părerea mea despre scris e ceva mai complicată. Scrisul în sine e atât de complicat, ca şi procesul gândirii, ca şi cercetarea. Aş vrea să folosesc următoarea comparaţie, comparaţia mea e asta: există marea şi există mici insule. Aceste insule sunt elementele care pe mine mă interesează, acestea sunt teme sau numai propoziţii sau numai pasiuni sau probleme de viaţă sau jocuri de cuvinte pe care le doresc foarte mult prezente în carte, dar nu ştiu în ce ordine voi atinge acest lucru extrem. Foarte încet reiese ce mijloc de locomoţie voi folosi, dacă merg la unele insule cu o barcă uşoară sau cu un submarin atomic sau uneori reiese că acea barcă uşoară e de fapt un submarin atomic. Sau înot în timp ce am o adeverinţă că nu ştiu să înot. Deci scrisul meu e alcătuit din mult mai multe elemente de neştiinţă decât din faptul că am un scop către care tind. Uneori îmi e dor să ştiu de unde pornesc şi unde aş vrea să ajung. Asemenea unui bun scriitor american care ştie exact care e intriga. Dar niciodată nu am ştiut intriga. Însăşi acţiunea e doar aşa, cvasi.

C.C./A.M.: În ce raporturi sunteţi cu critica literară?

P.E.: Aş putea spune: critica literară are raporturi cu mine. Eu nu scriu critică. Cândva am avut un serial cu titlul "Însemnările unui ciorap albastru", titlu în care intră un cuvânt care nu există în limba română: kékharisnya. În limba maghiară înseamnă literal "ciorapi albaştri". În germană este blaustrumf. Este vorba de femeile deştepte şi puţin mondene, de lume, care amuşină în jurul literaturii. Aceste texte nu erau texte de critică literară, erau texte despre nişte evenimente, lucruri, fenomene, care tocmai atunci te atrăgeau, mă atrăgeau. Părerea mea este că un critic literar nu e în stare să observe totul, iar pe mine mă afecta negativ dacă exista ceva important şi nimeni nu observa chestia asta. Practic aş putea să spun că eu nu mă raportez nici cu duşmănie faţă de critica literară şi nici n-o privesc de sus. Nu am impresia că criticii literari sunt persoane care în secret ar vrea să devină scriitori. Deci nu cred ca este vorba de un discurs, criticii dialoghează, discută despre cărţile lumii, dar într-o altă formă. Iar cine stă mai mult în breasla asta, îşi dă în final seama că critica literară vorbeşte despre multe aspecte într-un mod extrem de limitat. La urma urmei este firesc, critica punctează, semnalează anumite lucruri. Iar dacă punctează şi semnalează, problema care se pune este că nu e în stare, nu are capacitatea să aibă o privire de ansamblu. De fapt sunt nenumărate probleme printre care modul în care se schimbă caracterul acestui fenomen, acestui lucru. A apărut un nou mod de a vorbi al criticii, mai degrabă, două care interferează. De fapt, o parte este o formă a reclamei, este o critică de întâmpinare, care nici nu are nişte puncte de vedere, nişte coordonate care ar putea fi specifice criticii. Cealaltă formă care interferează este forma brutală care tinde către satisfacerea propriei plăceri a criticului şi pentru asimilarea întregului. Consecinţa acestui fenomen este că dispare valoarea în sine a literaturii şi se pune în faţă valoarea succesului. Succesul predomină. Deci nu e vorba că un factor economic din exterior presează literatura care rămâne intactă, acest punct de vedere este imprimat în literatură, literatura îşi apropriază acest punct de vedere. Tot mai rare sunt creaţiile literare despre care spunem că e o operă foarte bună, dar nu are succes. Invers mai există, are succes, dar este proastă. Tot mai rar se întâmplă să se spună despre o carte cu un tiraj mic că este o carte foarte bună. Iată lirica, poezia abia se vede, din ce în ce mai rar. Pentru că poezia este în situaţia muzicii contemporane, nu are public. E un teren care se schimbă în permanenţă, şi e un teren în care şi situaţia criticii e schimbătoare. Cea mai proastă critică este cea care de fapt nu vorbeşte despre cartea respectivă, ci despre o altă carte. Din acest punct de vedere, eu sunt foarte norocos. Toate cărţile mele au avut imediat după apariţie un mare ecou în critică. Poate că şi acesta e un motiv să vorbesc foarte amical despre critică. Pe mine nu mă prea interesează interpretările "pe lângă". Dar e adevărat dacă aş spune că, pe măsură ce trec anii, critica mă interesează din ce în ce mai puţin. Critica de fapt este cum văd alţii cărţile, asta mă interesează în continuare. Aceasta este latura cea mai interesantă în cazul traducerilor. De exemplu, îmi trece prin minte ce spune critica literară din Tokyo despre Cartea lui Hrabal. Sunt acolo nişte lucruri fermecătoare, despre Hrabal, despre Privirea contesei Hahn-Hahn. În traducerea japoneză cred că i-a reuşit traducătoarei să explice că Dunărea este un fluviu. Ca orice scriitor, eu cred că fiecare scriitor are o imagine despre cartea lui, precum despre un obiect. În acest context să auzi sau să citeşti critică te face să te întrebi: alţii ce fel de obiect văd? Deci extind puţin, nu este vorba numai despre critică, ci despre cum aud cititorii, publicul, cum aud oamenii că vorbesc. Ce fel de obiect văd? E o situaţie veselă pentru că niciodată nu faci asta.

C.C./A.M.: Care a fost momentul cel mai dificil ca scriitor pentru domnul Esterházy?

P.E.: Aş avea un răspuns în mod automat care ar eluda puţin întrebarea. În cazul fiecărei cărţi există câte un asemenea moment dificil. E vorba de perioada de la începutul cărţii, cam prima cincime. Este momentul când scriitorul ştie deja foarte multe despre cartea pe care o scrie, pe de o parte, iar pe de altă parte, ştie foarte bine, definitiv şi în mod obiectiv, că este prea puţin ca să termine această carte. Nu este vorba de o isterie, nici măcar nu e vorba despre un complex de inferioritate, ci însăşi cunoştinţele profesionale pe care le stăpâneşte îi spun acest lucru. În cazul fiecărei cărţi apare în viaţa mea acest lucru. A fost o perioadă când am crezut că situaţia asta se va îmbunătăţi pe parcurs. Pentru că întotdeauna apare momentul acesta greu, dar întotdeauna se rezolvă cumva. Dar nu s-a întâmplat aşa, la fiecare carte apare cu aceeaşi intensitate. Dar dacă totuşi nu ar trebui să răspund automat şi ar trebui să caut, să găsesc un anume moment, atunci e vorba de Harmonia cćlestis, pentru că la Harmonia cćlestis am lucrat cu un material foarte bogat. Acolo au fost două momente. Dacă vă amintiţi, cartea e formată din două părţi, cartea I şi cartea a II-a. În prima parte am avut impresia că nu se va putea rezolva, nu mai ştiam cum am să structurez acel material extraordinar de mare, de vast. Pentru că întotdeauna am vrut să structurez după o ordine tematică. Foarte greu a fost să găsesc această ordine numerotată. La a doua carte a fost momentul când infinitatea nu ştiam cum am s-o pot reda. Au fost momente grele pentru că mi-am dat seama că sunt la limita capacităţilor mele de a scrie. În cazul fiecărei cărţi, chiar a cărţilor foarte mici, foarte scurte, pot să lucrez numai atunci când sunt la limita capacităţilor mele de a scrie. Dar în cazul scrierilor scurte, în cazul cărţilor foarte scurte, situaţia nu este atât de ameninţătoare. Dacă mă gândesc înapoi la truda cu Harmonia cćlestis îmi aduc aminte numai de greşelile mele. Îmi amintesc numai de greşeli. Acum răsfoiesc Harmonia cćlestis numai dacă sunt obligat s-o fac. Nu obişnuiesc să-mi recitesc cărţile. Îmi dau seama dacă o situaţie e rezolvată, dar nu îmi mai amintesc cum anume am rezolvat-o. Văd eu ca să ajungi de la punctul A la punctul B este pentru scriitor o treabă destul de grea, văd ce a făcut autorul şi văd că a rezolvat bine autorul, dar nu îmi mai aduc aminte cum a rezolvat. Îmi amintesc în punctul cutare ce prostie am scris. Îmi amintesc acele 200 de pagini pe care a trebuit să le arunc. Îmi amintesc în permanenţă de greutăţi. Cred că vezi că răspund aproape numai despre treburi tehnice. Din punctul de vedere al scriiturii sunt foarte multe momente dificile, dar dincolo de asta cel mai greu moment a fost atunci când am primit dosarele tatălui meu. Situaţia este aşa pentru că eu văd în scris ceva extrem de tehnic. În mod tehnic zidesc acel obiect plecând de la ceva foarte personal. Din cauza asta, problemele mele scriitoriceşti nu sunt niciodată probleme umane, aceste probleme umane apar într-o structură de frază care nu-i rezolvată. Ca să răspund foarte pe scurt, eu nu am probleme umane, probleme morale, ci probleme de elaborare şi acestea sunt problemele mele umane şi morale.

C.C./A.M.: Într-un interviu recent vorbeaţi despre talent matematic. Ce legătură are limbajul cu talentul? Are literatura dvs. legătură cu exersarea matematicii, în tinereţe, dată fiind preocuparea sa pentru limbaj şi pentru tehnica limbajului?

P.E.: Nu este o legătură între importanţa limbii şi matematică. Scriitorul este persoana care gândeşte prin limbaj, nu gândurile sunt importante pentru că atunci ar fi filozof, nu partea pedagogică, de învăţătură e importantă pentru că atunci ar fi învăţător, nu cerul e important pentru că atunci ar fi preot, ci limba este importantă. Prin intermediul limbii gândeşte, priveşte lumea. Este un mod de vorbire, la fel şi ştiinţa este un fel de vorbire, şi matematica vorbeşte într-un alt limbaj despre lume. De obicei spun aşa, până la un anumit nivel nu ai nevoie de un talent special pentru matematică, până la gimnaziu, la bacalaureat, n-ai nevoie de un talent special pentru matematică. Dar în cultura nu e aşa. Omul poate să fie nepriceput în matematică. Treaba asta nu ţine de cultura generală, dar pentru cultură generală trebuie să ştie cine este Goethe, trebuie să ştie cine e Sándor Petöfi. Pe diferitele ei nivele întrebările matematicii sunt la fel de pasionante ca şi întrebările istoriei şi pot fi înţelese la fel de bine. Dar după un anumit nivel sigur ai nevoie de un talent matematic. După un anumit nivel în toate domeniile e nevoie de un talent special. E nevoie de talent pentru fotbal. După părerea mea, până şi în literatură e nevoie de talent. De exemplu, talentul în literatură este un talent al elaborării. De altfel, nici talentul în matematică nu înseamnă deşteptăciune în sine. În facultate nu băiatul care gândea cel mai repede, cel mai rapid, cel mai bine a devenit cel mai bun matematician, ci băiatul care avea o ştiinţă foarte profundă şi personală privind noţiunile fundamentale. Scriitorul bun nu e cel care scrie foarte repede şi are o pană bună, ci scriitorul care are o anume viziune despre limbă şi prin intermediul limbii aruncă o privire asupra lumii. Poate spune numai acele lucruri pe care limba i le permite. Poate spune tot ce simte atât cât îi permite limba. Există asemănări între matematică şi literatură pentru că şi matematica delimitează spaţii, în cadrul acestor spaţii defineşte nişte obiective şi în cadrul obiectivelor defineşte relaţiile. Şi după ce a definit acest spaţiu şi totul e pus în relaţie se uită şi vede care este regula acestor spaţii. Şi nimic nu-l interesează din ceea ce este în afara acestor spaţii. Romanul lucrează cu aceleaşi metode. Există numai ce există în dreptunghiul cărţii, aceea este lumea şi în afara lumii nu mai există nimic.