Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La o noua lectura:
Petru Creţia de Alex. Ştefănescu


biografie



Petru Creţia a fost un filolog erudit, neîntrecut ca traducător şi critic de texte, un moralist cu o atitudine fraternă faţă de oameni, exeget sobru al bucuriei, şi un poet aureolat de o melancolie luminoasă. Vlad Zografi l-a numit, inspirat, “un agent al binelui”, descins pe Pământ într-o epocă plină de ameninţări.

S-a născut la 21 ian. 1927 la Cluj, ca fiu al unui funcţionar, Aurel Creţia, şi al soţiei acestuia, Călina Creţia (înainte de căsătorie, Humiţa). A studiat limbile clasice la Universitatea din Bucureşti, în perioada 1946-1951. Între 1952 şi 1971, a predat la aceeaşi universitate limba, literatura şi filosofia greacă veche, formând, în spiritul respectului faţă de trecutul îndepărtat al culturii europene, douăzeci de generaţii de studenţi.

Din 1971 şi până în 1975 a lucrat, în calitate de cercetător, la Institutul de Filosofie din Bucureşti, colaborând cu Constantin Noica la realizarea unei integrale Platon în limba română.

După 1975, angajat la Muzeul Literaturii Române, a continuat, împreună cu D. Vatamaniuc şi un mic grup de auxiliari, opera de editare a scrierilor lui Eminescu, începută de Perpessicius. (În 1998 îi va apărea, postum, volumul Testamentul unui eminescolog, evocare impresionantă a acestei experienţe şi, în acelaşi timp, evaluare lucidă a stadiului în care se afla la sfârşitul secolului douăzeci investigarea operei eminesciene.)

În 1979 a publicat o carte greu de clasificat, Norii, amintind de textele-inventar ale autorilor din “şcoala de la Târgovişte”, dar şi de reveriile livreşti ale lui Borges. Au urmat volume de versuri, de eseuri filosofice şi morale, de analize literare.

La începutul lui 1997, cu puţin timp înainte de a muri, a redactat un impresionant Memoriu de activitate, încheiat cu câteva precizări care îi fixează pentru eternitate imaginea de autor deopotrivă modest şi conştient de valoarea sa:

“Abordarea atâtor domenii şi în atâtea limbi vechi şi noi poate crea impresia de superficialitate sau de diletantism. Dimpotrivă, tot ce-am făcut am făcut cu dotarea şi cu orizontul unui specialist de oarecare clasă. Pe de altă parte, de fiecare dată am încercat să nu mă mulţumesc cu câteva gânduri răzleţe, ci să operez exhaustiv. Nu spun asta ca să-mi arog un merit (orice om care lucrează în aria marii culturi ştie că aceasta este datoria lui de bază), ci ca să mă apăr de un blam pe care ştiu că nu-l merit. În sfârşit, deşi am fost bine primit în câteva centre universitare ale lumii, am simţit neîncetat nevoia de a-mi săvârşi lucrarea în limitele şi în folosul culturii a cărei limbă mi-a slujit ca expresie de-a lungul întregii vieţi şi a-l cărei orizont nu-l poţi depăşi dacă nu este constitutiv pentru «forma» ta interioară.”

A murit la 15 aprilie 1997 la Bucureşti.





Inactualitate ardentă





Petru Creţia este autorul uneia dintre cele mai originale cărţi din literatura română: Norii. Nici Urmuz, cu bizarele lui reprezentări rezultate din funcţionarea anarhică a limbajului, nici Tzara, inventatorul unei loterii lingvistice ingenioase, care a făcut furori în Occident, nu au reuşit să-i surprindă într-o asemenea măsură pe cititori. În agitatul sfârşit al secolului douăzeci, împins şi înghiontit din toate părţile de oameni grăbiţi, Petru Creţia s-a ocupat cu observarea visătoare şi descrierea norilor. Dacă mai adăugăm că aceasta se petrecea într-o ţară comunistă, în care înălţarea privirii spre cer putea fi considerată o activitate suspectă, avem reprezentarea completă a îndrăznelii lui, nu doar artistice.

Excentricii de profesie nu mai uimesc de mult lumea. Cu adevărat uimitoare este considerată excentricitatea practicată la un moment dat de oameni care în general respectă regulile.

Petru Creţia a fost un erudit de modă veche, un umanist rătăcit în secolul douăzeci. A tradus din greaca veche şi latina medievală. L-a glosat pe Dante. A lucrat la o savantă ediţie a scrierilor lui Eminescu. În plus, a mai şi scris într-un stil de o eleganţă impecabilă, fixând cuvintele limbii române în fraze care vor putea fi utilizate cândva ca material ilustrativ în dicţionare şi gramatici. S-a lansat însă şi într-o întreprindere ciudată. Şi-a folosit cultura şi virtuozitatea stilistică pentru a descrie nori!

Această deturnare a erudiţiei spre gratuitate, această siguranţă a mişcării mâinii investită în desenarea unei realităţi metamorfotice intrigă. Este ca şi cum un bărbat îmbrăcat în frac s-ar culca în fân.

În 1996 a apărut ediţia a doua, definitivă, a acestei opere stranii, suită de descrieri indescriptibile critic. Prima, la care autorul a lucrat mai mulţi ani, aproape “o viaţă” (cum explică, intenţionat imprecis), s-a aflat în librării în 1979 şi a atras imediat atenţia. Mulţi tineri cultivaţi sau ghidaţi doar de un tropism al culturii autentice au citit-o atunci cu pasiune.

Într-o notă care însoţeşte ediţia definitivă, autorul mărturiseşte că nu crede într-o reeditare a succesului cărţii: “Nu mă amăgesc cu certitudinea că acum, în mâinile altui rând de cititori, Norii ar putea avea aceeaşi soartă ca odinioară.” Este un scepticism nejustificat. Cartea are, dacă se poate spune astfel, o inactualitate ardentă. A interesat, interesează şi va interesa oricând, datorită cosmicităţii ei. Romanticii naivi, dar şi emancipaţii cititori de SF găsesc în ea rezonanţa unor stări de spirit proprii.

Dintr-un anumit punct de vedere, Norii ar putea fi comparată cu Cartea Oltului a lui Geo Bogza. Este tot o monografie poematică. Şi are drept “capitole” tot avatarurile unei realităţi proteice. Există însă şi mari deosebiri. Cartea Oltului se caracterizează printr-o organizare parabolică şi pedagogică, în timp ce Norii se prezintă ca un conglomerat imens şi misterios de diafanităţi. Cartea Oltului atrage atenţia (şi alertează bunul gust) printr-o măreţie declarată şi uneori prin grandilocvenţă. Norii creează abia într-un târziu impresia de măreţie, în urma unor calme acumulări de trăiri. Geo Bogza declamă. El pare să se afle în faţa a mii de oameni. Petru Creţia ni se înfăţişează ca personajul din Orbirea lui Canetti, absorbit de o îndeletnicire cărturăresc-metafizică solitară. El scrie pentru nimeni.



Cosmicitatea existenţei omeneşti



Norii este o carte pe care o putem deschide oriunde, ca pe o enciclopedie a fabulaţiilor naturii. Totuşi, este mai profitabil, din punct de vedere estetic, să citim sutele de însemnări la rând. Ceva le leagă. Există o logică discretă chiar şi a celei mai libere gândiri asociative. O asemenea logică însumează armonios (ceea ce înseamnă uneori şi zigzagat) fulgurantele reprezentări.

Norii este un ecran pe care se perindă la nesfârşit formaţiuni nebuloase sau se desfac din ele însele noi şi noi forme de nori, cu luxurianţa spectacolului geometric dintr-un caleidoscop. Dar nu este vorba doar de nori. Deşi priveşte spre cer, scriitorul vede (“cu coada ochiului”, cum se spune brutal, dar exact în limbajul curent) şi culoarea schimbătoare a mării, “fumegarea” munţilor sau perindarea seminţiilor pe Pământ. El cuprinde, de fapt, în raza privirii lui cosmicitatea existenţei omeneşti. Aşa se face că trecerea norilor pe cer este resimţită ca o trecere în general, ca o succedare ireversibilă de anotimpuri, ani şi ere. Din acest punct de vedere, cartea poate fi considerată o dezvoltare a extraordinarului vers eminescian “Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri”.

Temporalitatea accentuată a întregii reprezentări conferă cărţii o aură de melancolie. Este tristeţea fericită a unei fiinţe care ştie că va muri, dar care preţuieşte şansa unică, nesperată de a asista, fie şi temporar, la desfăşurarea de frumuseţi a existenţei:

“Din cerul străveziu, adânc şi dur, gheaţă pură ca un cristal gros cu ape tot mai întunecate, se izbesc rumoarea harnică şi pătimaşă a pământului, murmurul apelor, vuietul pământului, glasurile faunei şi-ale cetăţilor şi toate, răsfrânte, parcă se întorc într-un ecou mai pur şi mai amar.

*

Cerul pare un mare râu care curge domol spre asfinţit ducând cu el spume şi flori, lumini învălmăşie şi plavii de beznă.

*

Nu se vedea nimica viu decât, târându-se pe pietre, umbra albastră a unei lente desfăşurări de nori.

*

Norii trec încet şi lânced peste fundul unei mări care-a secat, peste nisipuri încă nu de tot zvântate, peste alge moarte.

*

Cum fumegă munţii, ca nişte cai de olac osteniţi, şi umplu de ceaţă pragul serii.

*

Norii caldei înseninări se înfiripă în cununi şi în spirale care suie mereu, cu încete mişcări rotitoare, şi se topesc urcând mereu urmate de altele noi.”

Limbajul folosit este, după cum se vede, purificat de suculenţa prozaică a actualităţii. Autorul a presat şi uscat cuvintele, asemenea florilor într-un ierbar, înainte de a utiliza. Ele au devenit rigide şi casante, astfel încât nu mai pot participa la piruete retorice.

Această ariditate voită, rafinată face ca textul să aibă o austeritate călugărească. Norii seamănă, într-o oarecare măsură, cu o catagrafie de demult, inutilizabilă, păstrată într-o chilie. O deschizi şi o răsfoieşti tulburat tocmai pentru că nu-ţi serveşte la nimic.

Vorbeam la început despre ciudăţenia cărţii lui Petru Creţia. Era un mod de a-i evidenţia originalitatea. Din punct de vedere filosofic, însă, s-ar putea ca lucrurile să stea exact invers. Poate că exegetul norilor este în realitate cel care face ceea ce trebuie să facă un om, în timp ce noi, ceilalţi, ne pierdem timpul cu tot felul de îndeletniciri ciudate, cum ar fi câştigarea banilor, conducerea automobilelor sau angajarea în lupte politice.

Deşi nu are nimic tendenţios, deşi nu îşi propune să educe, calm-încântătoarea carte a lui Petru Creţia răspunde totuşi - ca un poem de Rabindranath Tagore - la întrebarea cum anume ar trebui să trăim.

Oglinzile, 1993 reprezintă o continuare a Norilor. Obiect magic, în faţa căruia o fiinţă inocentă se sperie şi pe care numai omul, “fiară bătrână”, îl foloseşte cu dezinvoltură, oglinda este şi ea infinit descriptibilă, ca formă de comunicare cu un spaţiu virtual şi ca spectacol al lumii. Ideile subtile şi nuanţările la care recurge autorul sunt menţinute doar câte o clipă în atenţia cititorului. Ele sunt înlocuite mereu cu altele, dând o extraordinară impresie de dinamism, ca sclipirile unei săbii cu care cineva taie energic aerul:

“Oricâte primăveri s-ar întoarce în lume, în oglinzi nu poate fi niciodată cu adevărat primăvară. Şi totuşi, câte tinere chipuri, atât de frumoase, au pierit în abisul unei oglinzi.

*

Stând în dreptul unei vechi oglinzi, cel care nu mai vede se întreabă: Cine mă priveşte? Simt că mă priveşte cineva.

*

Oglinzile vor oglindi atâtea lucruri după moartea noastră, mereu credincioase şi limpezi, şi mereu uitând.”

*

Oglinzile nu sunt numai un caz special de simetrie inversă, ele sunt cazul grav al unei simetrii între existent şi un inexistent care se dă drept existent.”



Restaurarea autorităţii cuvintelor



Eseurile pe teme morale ale lui Petru Creţia sunt de o simplitate neverosimilă. Autorul nu recurge la paradoxuri, pentru a atrage atenţia cititorului, nu face paradă de erudiţie sau de elevaţie, nu îşi complică inutil raţionamentele, din dorinţa de a merge mai departe decât moraliştii dinaintea lui.

Enunţurile, inteligibile chiar şi de către oamenii necultivaţi, conving tocmai prin elementaritatea lor biblică, prin sentimentul pe care îl transmit că rezumă o experienţă veche de mii de ani şi nu sunt creaţia unui intelectual din vremea noastră obsedat de originalitate:

“Orice comunitate omenească este echilibrată, sănătoasă şi prosperă atunci când se află în ea o anume majoritate de oameni cinstiţi. Tocmai de aceea e bine să ne amintim ce este cinstea. Cinstea este, printre virtuţi, una dintre cele mai complexe, pentru că în ea se adună şi se sintetizează, subordonându-i-se, multe alte virtuţi. Şi pentru că ea cuprinde o arie largă a sufletului, dând un sens întregului său, iar omului cinstit un loc înalt în ierarhia morală a omenirii, unul pe măsura celui pe care, în alte scări de valori, îl ocupă talentul, frumuseţea sau curajul. De îndată ce încerci să adânceşti conceptul de cinste, îţi dai seama că toate determinările lui se află într-o relaţie de esenţă cu adevărul şi cu dreptatea.” etc.

Preocuparea de a explica noţiuni cu un grad mare de abstractizare pe înţelesul tuturor nu îi caracterizează pe moraliştii de azi. Mai puţin interesaţi de acreditarea unor adevăruri în conştiinţa publică decât de cultivarea propriei lor imagini, ei îşi exhibă personalitatea, evoluând la cât mai mare distanţă de tot ceea ce ar putea fi considerat didacticism. Petru Creţia nu îşi promovează deloc propria operă, nu o concepe astfel încât să-i aducă succes imediat. Şi totuşi reuşeşte să se facă ascultat. În vacarmul de mesaje agresive, vocea sa calmă, de om bun şi obosit, se remarcă şi impune respect.

Eseistul restaurează autoritatea originară a cuvintelor. El nu foloseşte cuvintele fantezist, aluziv, inventiv, ludic etc., ci exact aşa cum sunt definite în dicţionare. De fiecare dată, spune chiar ceea ce spune. Şi se exprimă tranzitiv, nu reflexiv. Nu face din exprimare un scop în sine.

Petru Creţia inspiră încredere şi datorită faptului că nu urmăreşte niciodată să-l flateze pe cititor (deşi păstrează în relaţiile cu el o politeţe desăvârşită). Ilustrativ în acest sens este eseul de neuitat (şi producător de insomnii celor cărora le mai pasă de situaţia din România) Homo valachicus:

“În materie de civilizaţie nu stăm prea bine, de ce să ne minţim? Pricini ar fi destule: urbanizarea pripită, închiderea ţării faţă de lume, şubrezirea instituţiei familiale, nivelul scăzut de trai şi de luminare, absenţa unei conştiinţe clare a relaţiei dintre individ şi stat, dăinuirea unor vechi năravuri şi mentalităţi. Dar, oricare ar fi cauzele, fapt este că stăm prost. Nici nu ştii de unde să începi. Uite, dacă tot ne lăudăm că de la Râm ne tragem, s-o luăm de la drumuri. Unul dintre prestigiile romane au fost şoselele, podurile, viaductele, făcute să ajungă pretutindeni şi să dureze veacuri. Iar drumurile noastre sunt ca vai de lume: şosele deficitare şi restul făcut din hârtoape, praf şi noroi. Căile ferate nu sunt rele, dar ce circulă pe ele este dezastruos. Vagoane hodorogite şi prădate, peste măsură de murdare, de întunecate şi, iarna, de reci, ca la vreme de război. Rulează aşa, la nesfârşit, sălbăticite şi uitate. La fel cu instituţiile publice, în care paragina şi ponosirea se iau la întrecere cu reaua organizare, care pare de-a dreptul duşmănoasă: cozi grele şi haotice, un mare zbucium zadarnic, alergături bezmetice şi fără noimă, timp pierdut, vorbe proaste, confuzii şi erori.”

Eseistul ştie că făcând asemenea afirmaţii răneşte anumite sensibilităţi, dar nu-l îngrijorează gândul că ar putea deveni antipatic. Gândul său se îndreaptă către viitor:

“E bine să ne judecăm, cu dreptate, noi pe noi înşine, sperând că orice act de cinstită şi lucidă cântărire de sine va da cu vremea roadă în imanenţa conştiinţei obşteşti.”

Petru Creţia este un autor care, scriind, uită de sine, aşa cum nu mai sunt mulţi în literatura română din a doua jumătate a secolului douăzeci.



(fragment)



bibliografie



STUDII, ESEURI. Norii, eseuri şi însemnări, Buc., CR, 1979 (ed. def., Buc., Univ. enc., 1996) l Epos şi logos, 25 de studii şi interpretări, Buc., Univ., col. “Studii”, 1981 l Oglinzile, Buc., H., 1993 l Luminile şi umbrele sufletului, Buc., Univ. enc., 1995 l Catedrala de lumini (Homer, Dante, Shakespeare, Buc., H., 1997 l Testamentul unui eminescolog, Buc., H., 1998 l Eseuri morale, Buc., MLR, 2000 (ed. a II-a, 2003) l Infernul terestru, studii despre Edgar Allan Poe, Buc., MLR, 2001 (ed. a II-a, 2003).

POEZIE. Poezia, însemnări, versuri, Buc., CR, 1983 l Pasărea Phoenix, Buc., CR, 1986 l În adâncile fântâni ale mării, poemele Ofeliei C., Buc., Alb., 1997.

*

Petru Creţia a îngrijit ediţii din Platon, Eminescu.

A scris prefeţe la volume de Ovidiu, Lucian din Samosata, Basile Giambatista, E. R. Dodds, Corneliu Mircea, Cezar Ivănescu ş. a.

A tradus din greaca veche (Platon, Plutarh, Longos, Vechiul Testament), latina medievală (Dante), italiană (Emilio Cecchi, Massimo Bontempelli, Adriano Tilgher ş. a.), franceză (M. Yourcenar, E. M. Cioran, Nina Berberova, Georges Dumézil, Georges Duby, Aphrodisiensis Chariton, François Bluche, Jacques Duquesne, Victor Valgard ş. a.), engleză (V. Woolf, T. S. Eliot, Frances Yates, Graham Swift ş. a.)