Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi:
Petru Creţia – interpret al Bibliei de Petru Vaida

În opera de o diversitate fără seamăn în cultura română contemporană a lui Petru Creţia se înscrie şi traducerea şi comentarea a cinci cărţi din Biblie, reeditate relativ recent1.

Înainte de a trece la consideraţiile privind comentariile lui Petru Creţia (nu mă voi ocupa de traduceri), cîteva cuvinte despre spiritul în care au fost ele concepute.
Petru Creţia înfăţişează personajele din Biblie într-o manieră empatică, în aşa fel încît să-i simţim apropiaţi, să-i înţelegem în umanitatea lor.
Putem înţelege mai bine spiritul în care au fost interpretate de Petru Creţia personajele biblice dacă ţinem seama de definiţia pe care cărturarul a dat-o exotismului. Nu evocarea unor lumi îndepărtate în spaţiu şi timp este, după Creţia, exotismul, ci spiritul în care ele sunt gândite. Nu aparţin exotismului aceia „pentru care interesant e omul în universalitatea sa (şi) peisajele şi obiceiurile de departe... sunt doar un fel de a afirma interioritatea generică a dramei umane”2, unitatea umanităţii. În interpretarea lui Creţia, Ruth sau Iona sunt tot atît de puţin „exotici” ca şi Ahile (din volumul lui Creţia Catedrala de lumini, 1997) sau personajele din Banchetul lui Platon, tradus şi comentat de Petru Creţia.
Devine evident că pentru clasicistul Petru Creţia, lumea evreilor din timpurile biblice este şi ea o formă a antichităţii „clasice”, de aceea s-a şi întors către ea. În interpretarea fiecărei cărţi din Biblie Petru Creţia introduce elemente inedite faţă de interpretările tradiţionale, intrate în conştiinţa publică ca nişte clişee.
De exemplu, toată lumea, sau mai toată lumea a auzit formula „deşertăciunea deşertăciunilor, totul e deşertăciune”. Interpretarea Ecleziastului de către Petru Creţia răstoarnă ideea că această formulă ar reprezenta esenţa cărţii din Biblie. El pune accentul pe cu totul alt aspect al textului: dacă viaţa considerată în întregul ei este lipsită de sens (cu alte cuvinte: nu are rost să urmărim un scop în ansamblul vieţii, de exemplu, bogăţia sau înţelepciunea, căci acestea se dovedesc deşarte), cu atît mai mult trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă bună a vieţii. „Ecleziastul conţine ... una dintre cele mai radicale afirmări ale bucuriei de a fi în lume” (subl. lui Creţia).
Măiestria de filolog a lui Petru Creţia, ca şi adîncimea interpretării sale filozofice se dezvăluie pe deplin în amplul comentariu la Cartea lui Iov. Creţia formulează ipoteza după care în acest text sunt două straturi, datînd din epoci diferite, chiar dacă sunt reunite de un acelaşi autor anonim din secolul al VI-lea î.d.Chr.: unul corespunde unei tradiţii mai vechi, iar celălalt, mai nou, pe care Petru Creţia îl numeşte Poemul lui Iov, reprezintă o operă originală „care face parte din marea poezie a lumii”.
În poem, Iov adoptă o poziţie radical opusă aceleia atribuită lui de tradiţie, exprimată în formula cunoscută „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvîntat”. El se răzvrăteşte împotriva voinţei divine, vrea să ştie de ce este pedepsit devreme ce nu are nici o vină.
Comentariul la Iov este mărturia ascuţimii spiritului analitic al lui Petru Creţia. El enunţă toate consecinţele posibile care pot fi deduse din cuvintele protagoniştilor, şi care nu sunt formulate ca atare de ei. Un exemplu, relativ simplu: încăpăţînarea cu care Iov îşi susţine nevinovăţia implică posibilitatea ca Dumnezeu să fie nedrept, să încalce legea morală instituită chiar de El, deşi Iov nu o afirmă ca atare. „(Iov) este tot timpul tangent afirmării nedreptăţii divine”, spune Petru Creţia.
În Cartea lui Iona, protagonistul, acest „om ciudat” cum îl numeşte Petru Creţia pe Iona, refuză să execute porunca lui Iehova de a transmite locuitorilor din Ninive avertismentul „du-te şi spune-le că le cunosc răutatea” şi fuge de Domnul. El este supărat pe Dumnezeu pentru că ştie că acesta este bun şi îi va ierta pe păcătoşi. Cartea se încheie, după multe peripeţii – cu cuvintele lui Dumnezeu: „... Eu, eu să nu cruţ Ninive, marea cetate Ninive, unde se află mai bine de o sută douăzeci de mii de suflete de prunci care nu ştiu care le este dreapta şi care stânga? Şi atîtea vite. Spune-mi: eu să n-o cruţ?”
Petru Creţia identifică aici o evoluţie a imaginii lui Dumnezeu în mentalul vechilor evrei. În Cartea lui Iona, spune el, apare un Dumnezeu îndurător, umanizat – şi universal, nu numai al Israelului, cu totul altfel decît Dumnezeul gelos şi răzbunător al profeţilor mai vechi.
Nu am putea înţelege personajele biblice în umanitatea lor, dacă nu am cunoaşte moravurile şi legile acelor vremi. Aici intervine erudiţia lui Petru Creţia. De exemplu, în Cartea lui Ruth, tînăra văduvă Ruth se strecoară noaptea sub cerga sub care dormea pe cîmp Boaz, o rudă a soţului ei mort, şi se culcă la picioarele lui. Dacă nu am şti că potrivit legii iudaice de atunci, fratele bărbatului mort era dator să se căsătorească cu văduva şi că termenul de „frate” era luat, cum ne arată Petru Creţia, într-un sens mai larg, de rudă bărbătească apropiată a celui mort, gestul lui Ruth nu ar putea fi înţeles: era un fel delicat de a atrage atenţia lui Boaz asupra obligaţiei pe care legea i-o impunea.
Erudiţia lui Petru Creţia, cu finalitatea arătată, este însă şi mai impresionantă în amplul studiu introductiv la Banchetul lui Platon, tradus de el (1995). Cărturarul ne oferă date despre fiecare personaj al acestei opere, care nu rezultă din textul ei, ci din alte surse (nemenţionate ca atare), rotunjind astfel portretul fiecăruia; personajul devine viu în imaginaţia noastră, şi nu o pură abstracţie asociată unui nume.

1 Cinci cărţi din Biblie, traduse şi comentate de Petru Creţia, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1995, 2009.
2 Despre exotism, în volumul Petru Creţia, Epos şi logos, Bucureşti, Editura Univers, 1981, pp. 216-217.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara