Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Petru Dumitriu şi "negrul" său de Ion Vartic


Cîteodată manuscrisele nu ard



Apariţia Cronicii de familie a produs în epocă o mare vîlvă. La nivelul bîrfei literare, a ieşit imediat zvonul despre paternitatea multiplă a romanului. S-a spus, în culise, că o asemenea operă masivă e, în mod normal, produsul unui scriitor matur, cu multă experienţă de viaţă şi mult exerciţiu literar. În consecinţă, în ciuda uimitoarei lui precocităţi creatoare, tînărul Petru Dumitriu n-ar fi autorul Cronicii sau, în orice caz, nu singurul autor. Intrigat oricum de relaţiile umane şi literare la fel de ambigue dintre Petru Dumitriu, Henriette-Yvonne Stahl şi Ion Vinea, mediul cultural a lansat ideea că, alături de tînărul autor, Cronica mai are doi coautori taciţi. Fapt cu atît mai verosimil cu cît, în perioada genezei şi scrierii romanului, Henriette-Yvonne Stahl şi Ion Vinea nu aveau drept de semnătură şi, deci, puteau deveni "negrii" lui Petru Dumitriu. După fuga lui Dumitriu în Occident, serviciile Securităţii au alimentat şi amplificat zvonul paternităţii multiple a Cronicii, consolidîndu-l. Ecourile lui persistă pînă azi, fără ca problema paternităţii romanului să fi fost încă supusă unei analize serioase.

Avînd unele afinităţi, Dumitriu-Stahl-Vinea au format un trio insolit, comparabil, într-o anume măsură, cu trioul Bioy Casares-Silvina Ocampo-Borges. Dar, dacă ultimul s-a cristalizat în condiţii de libertate şi transparenţă, primul s-a ţesut din complicităţi clandestine, cu aspecte extraliterare tenebroase. O triadă incitantă pentru cercetare. De aceea, atunci cînd m-am documentat pentru articolul despre Petru Dumitriu, ce urma să apară în Dicţionarul scriitorilor români (II, 1998), am recitit în paralel şi opera celor doi prezumtivi coautori ai Cronicii. Cum tocmai apăruse volumul al doilea al Operelor (1995) lui Vinea, ce conţine proza lui scurtă, l-am citit cu scop detectivist. Una dintre proze, scrisă într-o manieră neobişnuită pentru scriitor, Sus pe luciul Dunării, şi publicată direct după dactilograma din arhiva lui Vinea, mi s-a părut, în mod ciudat, cunoscută. Mi se părea că seamănă cu fragmentul prozastic Învăţătură de minte al lui Dumitriu, pe care nu l-am uitat întrucît mă intrigase, căci apărea într-un moment cînd prozatorul îşi schimbase maniera de a scrie şi era preocupat numai de Colecţia de Biografii, Autobiografii şi Memorii contemporane, din care dădea la tipar, în reviste, parte după parte. Or, Învăţătură de minte te trimitea înapoi înspre perioada bruioanelor şi a genezei Cronicii de familie. În fine: am început să recitesc Învăţătură de minte şi, din prima clipă, am avut confirmarea: textul lui Dumitriu şi acela al lui Vinea erau practic identice.

Proza semnată de Petru Dumitriu, Învăţătură de minte (Fragment), a apărut în Viaţa Românească (XII, nr. 1-2, ian.-febr. 1959). Aceea atribuită lui Ion Vinea, Sus pe luciul Dunării, a fost publicată postum, fără nici o precizare, nici măcar cu semnalarea că e inedită, în Steaua (XVIII, nr. 7, iulie 1967). Diferenţa principală: textul atribuit lui Ion Vinea conţine numai două capitole şi se întrerupe brusc. Acela semnat de Dumitriu are încă cinci capitole (deci, în total, şapte), iar capitolul al doilea, brusc suspendat la Vinea, mai continuă aici încă cincizeci şi şapte de rînduri, avînd încheiere de paragraf. Titlurile nuvelei - cu subiect rural localizat în epoca fanariotă - îşi au, ambele, explicaţia în text. Astfel, pentru titlul dat de Dumitriu, e replica unui personaj: "Acuma te-ai învăţat minte în vecii vecilor!" (din capitolul trei) şi, apoi, chiar sintagma titulară "învăţătură de minte" detectabilă în capitolul patru. Interesant că, pentru titlul conferit lui Vinea, cheia se află în capitolele trei, şase şi şapte, adică în trei din cele absente în dactilograma aflată în arhiva autorului Lunatecilor: "... o şaică mare cu pînza în trei colţuri călătorea în jos pe luciul Dunării", după cum, în finalul fragmentului prozastic, acţiunea e localizată, succesiv, "în josul apei" şi "în susul apei".

Avem două variante, Sus pe luciul Dunării şi Învăţătură de minte, ale aceluiaşi text, în general cu minime deosebiri. Cîteva exemple din debutul nuvelei: Vinea, Opere, p. 243, r. 4-5: "ochi albaştri, de un albastru foarte deschis" - Dumitriu, Viaţa Românească, p. 33, r. 2: "ochi de un albastru foarte deschis"; Vinea, p. 243, r. 29: "oamenilor în etate" - Dumitriu, p. 33, r. 18: "oamenilor vechi"; Vinea, p. 244, r. 31: "dac-ar fi fugit" - Dumitriu, p. 33, r. 7-8: "dac-ar fi fugit de zapciu, cum îi spuneam eu"; Vinea, p. 244, r. 40: "îl chemară afară, îl luară între ei şi-l duseră" - Dumitriu, p. 34, r. 15: "îl chemară afară, dar nu-l găsiră". Acest ultim citat din textul lui Dumitriu are sensul contrar celui din citatul scos din varianta lui Vinea. Asta pentru că, începînd cu rîndul 16 de la pagina 34, în capitolul întîi existent în Viaţa Românească, urmează aproape patru pagini ce nu se regăsesc în dactilograma din arhiva lui Vinea. Ce e revelator în aceste patru pagini? Un anume pasaj. Acela în care recunoaştem imediat un leit-motiv specific atît lui Petru Dumitriu, cît şi eroilor săi: fascinaţia cerului gol, substitut al transcendentului absent: "... se uita la cer. Se uita în adîncimea lui nesfîrşită şi se întreba în chip nedesluşit: oare o fi o boltă tare cu smalţ strălucitor, sau o apă, sau mai degrabă un gol, în care poţi pătrunde fără oprire şi fără margine, înaintînd în acea neţărmurire, înaintînd mereu, în vecii vecilor? Cînd se gîndea aşa, îi venea ameţeală; de parcă în loc să zacă pe spate cu ochii la cer, ar fi plutit cu braţele întinse, ca o pasăre, deasupra unei genuni albastre, uriaşe, ţinut deasupra ei de nimic, de vînt, de aer (...) ... nu se vede nimic decît un gol albastru, străfunduri fără ţărm, prin care şuieră vînturi nevăzute şi neauzite".

De la pagina 37, rîndul 44, din varianta lui Dumitriu, şi de la pagina 244, rîndul 41, din varianta Vinea, cele două texte redevin, în mare, identice. Dezvăluind doar, din cînd în cînd, mici variaţiuni stilistice pe aceeaşi temă. Ca de pildă: Vinea, p. 245, r. 38-39: "pe ăsta nu l-a făcut un armăsar cu o iapă, ci cu vîntul!" - Dumitriu, p. 38, r. 23: "pe ăsta nu l-a făcut iapă cu armăsar, ci o iapă cu un vînt turbat!"; Vinea, p. 248, r. 20-21: "... flăcăului celui zdrenţăros" - Dumitriu, p. 40, r. 5: "...flăcăului. În cămaşă de cînepă şi iţari de dimie rupţi în genunchi, încins cu un brîu lat"; Vinea, p. 248, r. 25-27: "Un muşchi zvîcni pe obrazul boierului: biciul şuieră prin aer cu un pocnet uscat şi-l plezni pe flăcău peste obraz" - Dumitriu, p. 40, r. 10: "Boierul tresări, înălţă iute gîrbaciul şi-l plezni pe flăcău peste obraz"; Vinea, p. 249, r. 34-35: "}ine-ţi gura, rumâne! strigă ameninţător Iordachi" - Dumitriu, p. 40, r. 43-44: "Panaioti îi arse o palmă peste gură: - Nu-i tăia vorba boierului, mă!"; Vinea, p. 253, r. 17-18: "Trecură ceasuri. Se sfîrşea după-amiaza şi se răspîndea pe cer o înserare viorie. Se făcea frig" - Dumitriu, p. 43, r. 14: "Se răspîndea pe cer o înserare viorie. Se făcea mai răcoare" ş.a. Diferenţe flagrante există, însă, la un moment dat, în construcţia dialogului. Replici discursive, molatice, arhaizate, din varianta Vinea (pp. 248-249) devin, în varianta Dumitriu (p. 40), scurte, repezi, cu nerv. În fine, localizarea precisă din textul atribuit lui Vinea ("... lumina soarelui acelei zile de toamnă cu cer senin şi vînt rece a anului 1779") ajunge difuză în textul semnat de Dumitriu ("... în lumina soarelui acelei zile de sfîrşit de vară din o mie şapte sute şi nu ştiu cît"), ca să redevină precisă în capitolul al treilea: "se aude că divanul Franţei l-a judecat şi l-a tăiat pe craiul franţuzesc, împreună cu tot neamul lui, şi cu crăiasa, care-i erea soră lui Leopoldus, împăratul nemţesc". Ceea ce înseamnă că e vorba de sfîrşitul anului 1793.

Nuvela - ce prezintă felul cum o comunitate ţărănească de pe moşia lui Andronic Cozianul "a fugit spre Dunăre" vrînd "să se pribegească" - pare a fi scrisă cu gîndul de a umple golurile temporale dintre întîia atestare a neamului Cozienilor şi epoca modernă în care el evoluează în Cronică de familie. Primele două capitole, existente în ambele variante, demarează greoi, sînt cam simpliste, cu registru minor. În mod curios, dacă, ipotetic, acceptăm ideea coautorilor, nuvela începe să devină interesantă doar în capitolele ulterioare, aflate numai în varianta Dumitriu, unde, treptat, acţiunea capătă un ritm epic real, tot mai accelerat. Ochiului de prozator îi convine, în chip evident să arunce, cu naturaleţe, o privire rapidă peste "cîmpurile şi maidanele dimprejurul oraşului", să înainteze, prin "îngrămădeala" de ţărani, mahalagii, negustori şi călători, "spre inima oraşului", pătrunzînd pe Podul Tîrgului de Afară şi ajungînd "pe lîngă surpăturile înalte ale Curţii Vechi", mişunînd, printre milogi şi calici, "pe uliţe lungi şi întortocheate, în care prăvăliile stăteau lipite una lîngă alta" ş.a.m.d. Ultimele două capitole aduc o deschidere perspectivică remarcabilă, cu final tipic pentru Dumitriu. Un anume sentiment spaţial şi o anume viziune spaţială, ieşite din peisajul său originar, natal, devenit suportul metafizicii lui specifice: transcendentul absent, revelat de un cer nesfîrşit şi gol, căruia îi corespunde cîmpia nesfîrşită şi goală. Într-o singurătate absolută, omul stă "în faţa unei cîmpii albe: Dunărea", iar "de jur împrejur pînă hăt departe nu era nimic şi nimeni", "după cum curat şi pustiu era cerul" deasupra. De asemenea, un anume tip de comparaţii: "Vîntul acesta nou era tăios şi răsunător, cîntînd ca dintr-o harfă de fier" sau "pămîntul tare ca fierul" e propriu celui care, în întreaga lui operă, a cristalizat, voit, o Vîrstă de Fier.

Cele şapte capitole existente conturează un fel de primă parte a nuvelei, întreruptă în plin mister epic. Cred că Petru Dumitriu a renunţat s-o mai încheie fiindcă, între timp, a decis că Davida trebuie să fie, pe bună dreptate, debutul emblematic al Cronicii de familie. Întrebarea e de ce a publicat, totuşi, Învăţătură de minte la începutul lui 1959, cînd, în anii '58-'59, dă la tipar numai "biografii contemporane"? Sînt posibile măcar trei răspunsuri. Primul: descriind în aceste "biografii" Bucureştiul periferic, poate că şi-a adus aminte de această nuvelă, ce abundă în asemenea descripţii. Al doilea: în anii '58-'59 el îşi proiecta, foarte meticulos, evadarea în Occident; poate că, publicînd nuvela, voia să se asigure că lasă o probă despre schiţele şi intenţiile sale referitoare la Cronică. În fine, al treilea răspuns, vulgar, dar verosimil şi el: demis din funcţia de director al Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, e silit, de la sfîrşitul lui '58, să se întreţină din ce publică.

Întrebarea cea mai incitantă e, însă, alta: de ce se află primele două capitole ale nuvelei şi în arhiva lui Ion Vinea? Iată, mai întîi, ce ne spune editoarea scriitorului, Elena Zaharia-Filipaş, în nota ei asupra volumului al doilea de Opere: "Manuscrisul 16557 conţine dactilograma nuvelei Sus pe luciul Dunării şi un reportaj". Presupun că reportajul este al lui Vinea; de aici ar reieşi că şi varianta primă a nuvelei îi aparţine tot lui: altfel, ce să caute în mapa lui? Numai că acest fapt nu constituie deloc o probă irefutabilă a paternităţii nuvelei sau, mă rog, a celor două capitole de început de proză. Dar, dacă am accepta totuşi ipoteza aceasta, din ea ar decurge următoarele: 1. mai întîi, coautorii au creionat oral toată povestea, dovadă că titlul, Sus pe luciul Dunării, reflectă nuvela în întregul ei; procedeul ar semăna cu cel consacrat de Borges şi Bioy Casares; 2. Vinea s-a apucat s-o scrie primul, abandonînd-o după primele două capitole, deoarece strictul realism social nu-i este propriu; 3. Dumitriu a revizuit aceste capitole, a mai adăugat cinci, încheind prima parte a nuvelei. Nu putem evita, însă, o ipoteză care le anulează pe cele anterioare: pur şi simplu, Dumitriu i-a dat lui Vinea dactilograma, cu intenţia ca acesta s-o citească pentru a-i face observaţii; din diverse motive, poetul nu i-a mai restituit manuscrisul. Acest fapt ar putea, eventual, explica de ce Vinea a salvat dactilograma de la distrugere. Căci arhiva lui poartă urmele gestului distructiv al creatorului. Or, manuscrisul nuvelei e, în mod misterios, legat de acest gest. Iată starea dactilogramei, descrisă de Elena Zaharia-Filipaş: "Paginile sînt arse de jur împrejur, ceea ce indică intenţia autorului de a distruge textul. (...) Corectări autografe cu creionul au fost făcute mai tîrziu, (...) căci se vede intenţia autorului de a recupera textul prin rescrierea unor cuvinte care au fost parţial sau total arse". Nu e, însă, singurul manuscris scos din flăcări; pagini din romanul Venin de mai, de pildă, au fost recuperate după ce aproape fuseseră mistuite de flăcări, căci, aşa cum ne semnala încă acum patruzeci de ani Constandina Brezu, Vinea "şi-a supus propria arhivă celei mai necruţătoare selecţii posibile: autodafeul (fapt petrecut între 1960-1964; n-am putut detecta cu precizie data)". La prima vedere, pare că scriitorul a făcut doar o epurare critică şi estetică a textelor sale. Dar, în continuare, Constandina Brezu - autoarea unui fişier al postumelor lui Vinea - sugerează mai mult decît putea spune direct la acea dată: "Ce temeri l-au împins să facă acest act?" şi apoi: "...se poate pune întrebarea: oare numai întîmplarea face ca şi acest roman (n.n.: Venin de mai) să aibă un manuscris original incomplet? Există pagini dactilografiate, cu corecturile autorului, ca şi pagini salvate din foc, cu marginile arse". În ciuda formulărilor criptice, o sugestie clară iese, cred, la suprafaţă, ca untdelemnul deasupra apei: "autodafeul" lui Vinea n-a fost estetic, ci de altă natură.

Faptul că Vinea şi-a distrus o parte dintre manuscrise e confirmat, de altfel, şi de Henriette-Yvonne Stahl, într-o discuţie cu editoarea scriitorului. Şi, dacă n-a fost vorba de o simplă triere critică, după cum bănuiesc, atunci înseamnă că Vinea a vrut, de fapt, să se debaraseze de nişte pagini compromiţătoare. De aceea, leg "autodafeul" său de fuga lui Petru Dumitriu din ţară şi, mai ales, de arestarea, către sfîrşitul lui 1960, a rudelor şi apropiaţilor prozatorului. După arestarea Henriettei-Yvonne Stahl, cu care Vinea rămăsese într-o legătură permanentă, trebuie ca el să se fi gîndit că s-ar putea să aibă aceeaşi soartă. De altfel, încă în aprilie '60, el a fost obligat să dea Securităţii o declaraţie despre relaţiile lui cu Petru Dumitriu şi despre rolul său în scrierea Cronicii de familie. Nu se ştie, deocamdată, dacă anchetatorii sînt cei care i-au impus lui Vinea referirile şi la Cronică de familie, conform unei înscenări deja proiectate, sau dacă Vinea e cel care le-a dat acestora, prin informaţiile oferite, ideea acelui scenariu al paternităţii multiple a romanului, care, apoi, va fi difuzat prin intermediul Glasului patriei. În schimb, în timpul anchetării în regim de arest a Henriettei-Yvonne Stahl, scenariul e deja pe cale de a fi pus în aplicare.

Oricum, am ajuns din nou acolo de unde am plecat. Ne putem acum întreba care a fost, de fapt, raportul dintre autorul Cronicii şi prezumtivii ei coautori. Au fost, într-adevăr, Vinea şi Stahl "negrii" lui Dumitriu? Un răspuns real nu poate fi decît unul analitic, nuanţat, ieşit din schimbul de argumente şi contraargumente. Deoarece chiar declaraţiile date sub presiune de cei doi posibili coautori reflectă acest lucru. Iată de ce prefer să intermediez răspunsul printr-o serie de fişe de dosar.



Vinea şi "havguful" Dumitriu



Declaraţia dată de Vinea Securităţii în aprilie '60 stă, în principal, sub semnul contraargumentelor. Întîi şi întîi, "prinţul poeziei" - care cunoscuse deja puşcăria comunistă - încearcă să se pună la adăpost, distanţîndu-se de cuplul Dumitriu-Stahl: "În ce mă priveşte, se exagerează cînd se face din mine un fel de Ťom de casăť al perechii Dumitriu. Le eram, fireşte, un devotat prieten, dar nevoile, ocupaţiile şi îndatoririle mă făceau să-i frecventez mai mult Ťtelefonicť. Prezenţa mea în salonul lor era mult mai rară decît a altora". Ca atare, suspiciunea că ar fi colaborat efectiv la scrierea Cronicii de familie este abuzivă: "S-a exagerat şi s-a denaturat rolul meu şi contribuţia mea la elaborarea" romanului. Nu a fost coautor, ci sursă de informaţii orale, căci "Petru Dumitriu mi-a cerut să-i fac expuneri verbale asupra epocii dintre 1907-1945". N-a fost altceva decît un memorialist oral: "M-a făcut să-i vorbesc despre oamenii şi moravurile de atunci, viaţa socială, familială, literară, politică, viaţa de partid, de presă, despre politicieni, bancheri, industriaşi, femei, toalete, afaceri şi afacerişti. Mi-a cerut detalii despre profesorul Nae Ionescu, i-am povestit rolul acestuia, sacerdotal şi asasin, în uciderea primului-ministru".

După ce neagă, în mod repetat, participarea lui efectivă la redactarea Cronicii, Vinea introduce, printr-o frazare elaborată şi prudentă, ideea că romanul n-are un coautor, ci un autor care preia diverse lucruri dintr-un alt autor, considerat, cu o anume nonşalanţă, izvor documentar: "A citit în manuscris paginile mele , aflătoare la ESPLA, asupra aceluiaşi personaj (n.n.: Nae Ionescu), şi-a însuşit, cu oarecare dezinvoltură, anumite paragrafe şi nume din manuscris, a folosit unele anecdote şi naraţiuni, dar toate acestea retopite şi amalgamate din textul unei opere personale (n.n.: deci, a unei opere de ficţiune, chiar dacă infuzată de informaţii memorialiste) care păstrează o valoare de document. Procedeul însă prezintă ici şi colo unele aspecte şi apucături incorecte". Semnatarul declaraţiei nu insistă, însă, asupra acestor "apucături incorecte" şi nici nu dă exemple. Lucru de înţeles: nu avea cum dori ca manuscrisele sale să ajungă pe mîna Securităţii pentru o confruntare cu paginile Cronicii. O precizare în acelaşi sens: Vinea declară că Dumitriu i-a citit dactilogramele "aflătoare la ESPLA". Inexact: Pavel }ugui şi-a notat, în epocă, faptul că Mihai Şora îl înştiinţează că "Ion Vinea Ťa depusť la ESPLA, spre sfîrşitul anului 1957 şi Ťmanuscrisulť unui roman"; or, în acel moment, Cronica era apărută de aproape un an de zile. Cred că, în realitate, Dumitriu a primit spre lectură, în particular, o parte din manuscrise chiar de la Vinea, dar că acesta evită s-o spună, căci acest fapt ar fi putut constitui o probă a strînselor lui relaţii private cu "fugarul".

Această Declaraţie trebuie să fie relaţionată cu o scrisoare nedatată a lui Vinea către Beniuc. Ea trebuie să fi fost scrisă în anii '60-'62, cînd se pregătea contraofensiva oficială împotriva "trădătorului" Dumitriu, şi pare reflexul anchetării în continuare, într-o formă intermediată, a scriitorului. Focalizată pe Cronică de familie, scrisoarea e un document important, în care lucrurile sînt spuse telegrafic şi direct. În debutul ei, o afirmaţie categorică a lui Vinea: "... precizez: nici un rînd din acest roman nu a fost scris de mine". În mod comprimat, scrisoarea face aceleaşi menţiuni ca şi declaraţia către Securitate. Nu e un coautor clandestin: "I-am procurat însă autorului datele generale, amănuntele şi atmosfera cu privire la perioada 1907-1944, anecdotice inclusiv". Urmează imediat aceeaşi acuză prezentă şi în respectiva Declaraţie: ca sursă documentară orală şi livrescă, a fost folosit în chip abuziv: "... din povestirile mele orale şi din manuscrisul lucrării mele ŤLunateciiť, autorul a luat, fără autorizaţie şi fără a mă preveni, (...) multe alte anecdote şi întîmplări".

Spre deosebire, însă, de Declaraţie, aici apar exemplificări precise. Avînd în vedere importanţa lor, am să le transcriu spaţiat:



"A luat personajul Ťprofesorului Rădulescuť (n.n.: În Cronică e vorba, de fapt, de "profesorul Niculescu"), arivist, snob, teoretician, reacţionar, conspirator şi intrigant. În legătură cu acesta a mai luat:

epizodul cu vizita celor trei asasini la profesor, înainte de comiterea atentatului şi de asasinarea primului ministru...

epizodul, foarte caracteristic, cu Manresa Sfîntului Ignatius...

istoria complotului de la Iaşi, locotenentul Friedmann, apoi Camera Leoparzilor, apărută fragmentar în revista mea ŤContimporanulť prin 1925 (n.n.: de fapt, în 1937, în Viaţa Românească)...

tot ce e în legătură cu Elena Lupescu, mediul în care trăia, decorul şi atmosfera din casă, epizodul cu jocul de cărţi...

rolul secretarului regal în casa Lupeaschii, raporturile dintre ei, mesajul etc. ..."



(continuare în numărul viitor)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara