Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interviu:
PETRU POPESCU - "Sînt multe momente cînd tresare în mine România şi nu încerc să le reprim" de Remus Valeriu Giorgioni şi Constantin Buiciuc


"Cine vede Bucureştiul înţelege Europa în taina ei,
duce oraşul cu el în camera fotografică, englez
monosilabic sau neamţ roşcovan pentru care
dramele pământului sînt un jurnal pitoresc de
vacanţă. Cine înţelege Bucureştiul înţelege Europa,
cine nu le înţelege pe amîndouă la ce s-a mai născut?"
(Petru Popescu - Prins)

- Stimate domnule Petru Popescu, se zice că pînă la plecarea din ţară aţi fost un răsfăţat al regimului comunist. De unde credeţi că provine ideea aceasta: din relaţii, origine sau este o simplă supoziţie. Vă rugăm să evocaţi condiţiile în care aţi scris în România comunistă şi împrejurările stabilirii dvs. în Occident.
- ..."se zice că pînă la plecarea din ţară aţi fost un răsfăţat al regimului comunist..." Îmi pare bine că-mi puneţi întrebarea. Hai să dinamităm cîteva idei false. N-am fost răsfăţat al regimului: răsfăţaţii regimului, afară de faptul că erau publicaţi necenzurat fiindcă erau exact în ton cu cultura oficială, conduceau gazete, aveau paşapoarte diplomatice, vînau cu Ceauşescu, erau în conducerea Uniunii Scriitorilor etc. Eu nu m-am bucurat de nici un asemenea privilegiu. Cărţile mele au apărut fiecare cu cel puţin 50 de pagini smulse de cenzură (cu o excepţie, Copiii Domnului). Am avut succes, de public şi de critică; dar publicul nu era sinonim cu regimul, iar criticii respectaţi erau şi ei "snipers" (trăgători) împotriva dogmei. Prins, dar mai cu seamă Sfîrşitul bahic au sfidat atît de abrupt filozofia oficială, încît au fost atacate de adevăraţii răsfăţaţi, inclusiv de purtătorul de cuvînt al neo-naţionalismului ceauşist, Eugen Barbu.
Breşa prin care am reuşit să pătrund a fost una personală: un mod de scris modern, care era prea necesar literaturii în general, şi faptul că în anii '67-'72 partidul avea nevoie să recîştige tineretul pierdut şi să-şi facă în ochii Vestului o imagine de patron al unei culturi vii. Tolerînd, cu limite, o anume originalitate, partidul încerca să se legitimeze. Cînd am scris Dulce ca mierea..., partidul a făcut o manevră abilă: cartea mea avea patriotism, iar Ceauşescu voia să reînvie naţionalismul. Patriotismul şi naţionalismul sînt, ca albina şi viespea, extrem de uşor de confundat: primul sentiment e pozitiv, al doilea e aproape întotdeauna negativ - cum s-a şi văzut, de la Antonescu la Ceauşescu, naţionaliştii sfîrşesc tragic. Dar deşi Dulce ca mierea... a necesitat bătălia mea cea mai grea cu cenzura şi, la un moment dat, cu tot sprijinul direct al lui Marin Preda, pierdusem speranţa că voi putea s-o public, abila conducere a simţit pînă la urmă că este în propriul ei interes să "dea drumul" acestei cărţi - deşi, pe dedesubt, cenzura lovea în mine continuu. Ironic e faptul că Dulce ca mierea..., cartea care m-a impus, s-a publicat în 1971. În '73 am părăsit România şi n-am revăzut-o pînă în 1991. Deci am fugit după nici doi ani de "răsfăţ".

- Atunci de ce s-a răspîndit această percepţie?
- Poate pentru că gîndirea românească e foarte alb-negru, foarte geloasă: dacă cineva izbuteşte, în orice fel, se caută imediat o explicaţie negativă.

- Proza dvs. A adoptat întotdeauna un ton îndrăzneţ, prea puţin pe linie. Prin anii şaptezeci ai României socialiste repuneaţi în discuţie termenul de citadinism în literatură, ca mod modern de a privi lumea, "adică sinceritate, limpezime de gîndire, curaj politic, angajare patriotică" (cităm dintr-o postfaţă scrisă de dvs.). Scriitura dvs., densă, percutantă, a fost taxată încă de la afirmare ca fiind de inspiraţie americană...
- Nu era numai de inspiraţie americană. Pentru mine, proza modernă trebuie să aibă energie, sinceritate, lipsă de poză şi, mai ales, "precizie". Trebuie să ştii precis de ce scrii, ce emoţii te motivează, ce vrei să spui. Americanii excelează în acest tip de scris. îi citeam cît puteam de des, dar faptul că scriam cu precizie era de la mine: aşa sînt eu, temperamental şi artistic. În literatura anilor '70, erau mulţi scriitori "agrari" şi mulţi snobi şi pozeuri intelectuali. Dar dacă un agrar ca Preda era plin de experienţe simţite pe viu, chiar dacă "ne-moderne", un snob ca Ivasiuc, de pildă, confecţiona nişte umbre chinezeşti de nu ştiai niciodată, era pentru regim, era împotrivă? Şi cine era el, scriitorul? Personal, mă simţeam sufocat de tonul solemn/ pretenţios al culturii şi oficiale, şi neoficiale, pentru că pentru mine scrisul nu e doar o aventură a minţii. E o aventură a întregii persoane. Întîlneşti oameni noi şi eşti pus în situaţii fizice ciudate ori chiar periculoase.
Oricum, în 1973, în România, a devenit clar că acest tip de scris nu va mai fi tolerat. Ce era să fac? Să nu încerc aventura mea completă, ca scriitor şi ca cetăţean al planetei? Am optat pentru aventură.

- Citadinismul dvs. de atunci s-a transformat, prin forţa împrejurărilor, în "planetarism". Odată cu schimbarea limbii, a culturii, nu v-aţi temut că veţi dispărea ca scriitor?
- Nevoia de eliberare a fost mai puternică. Romancierul John Cheever, cu care eram bun prieten şi care m-a ajutat să fug, m-a întrebat: îţi dai seama că, dacă te expatriezi, s-ar putea să nu poţi scrie literar în engleză? N-au reuşit decît trei străini înaintea ta: Conrad, Nabokov, Ayn Rand. De unde ştii că eşti tu al patrulea? (această convorbire e evocată în Întoarcerea, care va apare, curînd, sper, la Nemira). Am răspuns sincer: dacă voi fi liber, voi scrie mai bine, nu mai prost. A fost singura mea profeţie despre mine însumi şi s-a adeverit. S-a produs o fuziune interioară între mine şi limba mea nouă şi... the rest is history.

- În intervenţiile critice şi eseistice de tinereţe aţi optat frecvent pentru o proză viguroasă şi tinerească, orientare pusă în epocă sub semnul angajării patriotice. Cum aţi ajuns la literatura comercială pe care sunteţi constrîns s-o practicaţi în S.U.A.?
- Nu sînt constrîns. Aici, distincţia între comercial şi elevat nu se face în sensul european. Mai întîi, "comercialul artistic" e formula scriitorilor adevăraţi. De la Balzac la Hemingway ori William Styron, ei au fost întotdeauna citiţi de milioane de cititori, în multe limbi - cum sînt şi eu, poate sună nemodest, dar e adevărat. Comercialul Hemingway e recunoscut şi azi ca un artist superior şi durabil, iar scriitorii cu care era comparat defavorabil în timpul vieţii, plicticosul Scott Fitzgerald, ori grandilocventul Faulkner, sînt aproape uitaţi. De ce a rămas Hemingway, fiindcă e comercial ori fiindcă e bun scriitor? Scriitorul adevărat nu poate fi "silit" să scrie comercial. Aliajul între originalitate şi modul accesibil în care se adresează publicului e un triumf artistic, nu un compromis mercantil. Că sînt şi scriitori "uşori", de vacanţă, de deconectare - da, ei există în orice cultură, dar nu-i confundă nimeni cu scriitorii adevăraţi.
Ca exemplu, alătur la sfîrşitul acestui interviu o scrisoare de la William Styron, scrisă ca să mă felicite după ce a citit Întoarcerea. Ar fi scris Styron, nesolicitat, unui autor oarecare, lipsit de revelaţia vieţii ori de arta de a o reproduce?

- După decembrie '89 s-a făcut caz în mass-media din România de următoarele: Petru Dumitriu face lobby neocomuniştilor (regimului Iliescu) la Metz, în Franţa, iar Petru Popescu în Statele Unite. Cum explicaţi acest lucru?
- Foarte simplu. În '92, imaginea României aici era "îngheţată". Dacă nu făceam ceva, rămînea îngheţată cel puţin încă doi, trei ani. Occidentul a avut o simpatie pentru revoluţia română de foarte scurtă durată. După cîteva luni, au apărut întrebările incriminatorii: cum a fost judecat Ceauşescu, de ce atîţia copii orfani, de ce se ridică statui lui Ion Antonescu (duşman de război al Statelor Unite), e Iliescu neocomunist, de ce e ritmul privatizării atît de lent? Etc. Propriii mei prieteni americani mă întrebau: eşti un român cunoscut, de ce nu faci ceva? M-am decis să încerc. România nu mai avea clauza naţiunii favorizate şi avea o presă foarte proastă. Românii nu ştiau nimic despre "public relations". Cînd i-am sugerat lui Iliescu că trebuie făcut ceva în direcţia asta, m-a întrebat ingenuu: dar n-avem ambasade? În fine, s-a convins că trebuie făcut ceva, iar eu eram dispus să ajut, fiindcă n-avea sens să n-o fac. Prin munca mea, o spun cu mîndrie, s-a luat înapoi clauza, întîi pe un an, apoi permanent. S-au debursat către România primele împrumuturi "de sămînţă", iar politicienii români au devenit cunoscuţi. De pildă, azi Al Gore candidează, cu şanse foarte solide, la preşedinţia Americii, iar Iliescu s-ar putea să se realeagă în România. Eu am aranjat prima întîlnire dintre cei doi, la Washington. Dacă ei vor evolua pe aceeaşi scenă mondială, e asta prost pentru România ori bine? Nu mi-e ruşine să spun că sînt un scriitor însemnat, dar mă dezgustă ideea că ceea ce-am făcut pentru România e nu numai subapreciat, dar îngropat cu bună ştiinţă.

- Deci e numai o "gogoaşă de presă" că Petru Popescu a făcut lobby neocomuniştilor la Washington?
- "Gogoaşa" presei a fost viziunea extrem de simplistă asupra activităţii mele. Eu făceam reclamă României, iar presa o ţinea cu: Popescu îi face reclamă lui Iliescu. Dacă Iliescu era preşedintele României, cum se puteau separa una de alta? Oare lobby-iştii Angliei fac reclamă Angliei fără să-i facă reclamă lui Tony Blair? Mi s-a spus: de ce nu aştepţi să faci lobby pentru Constantinescu? Am răspuns, pentru că Emil Constantinescu e un incapabil - acum, ironic, o mulţime de lume e de acord cu mine! Dar cînd am fost atacat în presă, s-a întîmplat un fenomen interesant: Ministerul de Externe, ca şi Guvernul, au băgat capul în nisip ca struţul şi au lăsat presa să-şi verse vulgaritatea pe mine, în loc să educe publicul, şi chiar pe ziarişti, că a avea lobby-işti e o practică şi legală, şi eficientă.
În fine, lobby-ul nici măcar n-a fost arhicostisitor, cum s-a afirmat. Costa o jumătate de milion de dolari pe an, o sumă rezonabilă; în acelaşi timp, în România se făceau afaceri de multe milioane de către înşişi membrii Guvernului.

- Dacă activitatea dvs. era atît de pozitivă, de ce v-aţi retras subit din lobby în 1995? Ce tensiuni s-au creat între instituţia auctorială Petru Popescu şi camarila prezidenţială, Ion Iliescu?
- Cînd am fost atacat şi Guvernul a tăcut ca şi cum ar fi fost cu musca pe căciulă, asta era suprafaţa unui proces mai adînc. Camarila din jurul lui Iliescu se temea ca să nu-l influenţez pe preşedinte şi, după ce s-a recîştigat clauza, tocmai cînd se putea trece la procesele cu adevărat importante, care ar fi putut grăbi intrarea în NATO, au început să mi se pună beţe în roate la nivel foarte înalt. Unele atacuri la persoană au fost inspirate din interiorul camarilei. Deci, de ce să continuu? Accesul la Iliescu mi-era sabotat de camarilă, îmi neglijam scrisul şi mi se murdărea numele. Nu se poate lucra numai din pur idealism, oricît ai fi de patriot. Păcat. Cînd mă ocupam eu de imaginea României, ţara avea un profil mai pozitiv la Washington decît al are azi.

- Care era părerea dvs. despre Iliescu atunci (cînd aţi organizat lobby-ul) şi care este acum?
- Politicienii nu pot fi apreciaţi decît comparativ. Din moment ce opţiunile nu erau decît Iliescu ori Constantinescu, ambele imperfecte, din punctul meu de vedere, era profitabil ca România să fie reprezentată de un ferm, de un "băţos", chiar dacă controversat, nu de un academic neexperimentat şi nedecis. Dacă eşti ochi în ochi cu liderii lumii, trebuie să ai prestanţă - cum trebuie să am şi eu, dacă vreau să fiu egalul artiştilor de aici. Constantinescu nu avea prestanţă, dar în schimb era copilăros de îngîmfat pe teme minore. De pildă, cînd m-am întîlnit cu el la Los Angeles (la iniţiativa mea), a încercat să mă convingă, rizibil, că el înţelege America mai bine decît mine.
Ce cred despre Iliescu azi? Nu mai sîntem apropiaţi, deci mandate mult mai puţine. Avea încredere în sine, un mare dar în politică. Ştiu că, dacă va conduce din nou, totul va depinde de oamenii cu care se va înconjura.
- De la revoluţie încoace România a trecut printr-un ciclu de starturi şi eşecuri, de speranţe şi dezamăgiri. Românii sînt deprimaţi şi afectaţi de dificultăţile "libertăţii", ca să nu mai vorbim de cele ale vieţii de zi cu zi. Totuşi, ei au un sentiment de particularism istoric şi se consideră nedreptăţiţi de felul cum sînt trataţi la nivel internaţional. Ce părere aveţi?
- Particularism istoric: foarte bine spus, tocmai aici e problema. Există mulţi români care apără cu înverşunare o poziţie foarte mioapă: noi nu sîntem ca ceilalţi, deci noi nu putem fi judecaţi ca ceilalţi - mai bine să rămânem singuri şi săraci, decât să permitem lumii să ne judece. Aceşti români consideră că pot fi şi cu Occidentul şi împotriva lui, cum a fost Ceauşescu: şi cu ruşii, şi împotriva lor, în exterior aliatul Occidentului, în interior cel mai sovietic dintre sovietici şi între timp singurul profitor al situaţiei. Lumea a observat această capacitate a românilor de a se dedubla în acţiuni (exemplul curent e antiamericanismul afirmat public, simultan cu dorinţa neschimbată de a intra în NATO), de a se răzgîndi fără să dea explicaţii, de a cere lumii să li se aplice un tratament separat - de ce? Nimeni nu beneficiază de un tratament separat, nici măcar Statele Unite!
În legătură cu NATO, cum poate cineva să creadă că se poate intra în NATO, creaţie tutelată de America, şi în acelaşi timp să se ridice statui lui Antonescu, care a fost în război cu America? Franţa ridica statui lui Petain, ori îl considera, în fundul inimii, martir? Pînă şi ungurii sînt suficient de abili ca să nu ridice statui lui Horthy ori Salasi. Cred românii că moralitatea postbelică nu li se aplică? Trăim într-o lume în care, moral, Holocaustul e un parametru cheie, ceea ce se bate cap în cap cu ideea, ori fantezia interioară, că Antonescu, fiind complex şi tragic, poate fi reabilitat.
Poate că am adoptat un ton de predică. Dar am văzut destule ca să ştiu măcar atît: totul începe cu recunoaşterea propriilor erori. America a făcut suficiente erori. Dar faptul că le recunoaşte (vezi Vietnamul, tratamentul negrilor, internarea japonezilor americani în '41) o face să depăşească aceste erori şi să rămînă o naţie moralmente sănătoasă.

- Ce ar putea să facă scriitorii din exil pentru cultura română în genere? Simţiţi o diferenţă între statutul dvs. de scriitor român din exil după decembrie '89 în comparaţie cu perioada anterioară?
- Exil înseamnă că cineva a fost forţat să-şi părăsească teritoriul natal. Eu l-am părăsit prin propria mea decizie, o decizie grea, dar pe care n-am regretat-o. N-am făcut niciodată eforturi să devin mai puţin român: America e o cultură care nu te sileşte să te "declari american". Dar cînd îmi văd cărţile pe standuri la New York, Tokio, Pekin ori Berlin, se bucură în mine nu numai acest scriitor internaţional, româno-american ori cum vreţi să-i spuneţi, ci şi tînărul care a scris cîndva, la Bucureşti, Zeu printre blocuri şi Prins. Sînt multe momente cînd tresare în mine România şi nici nu pot să le reprim, nici nu încerc.

- În ce relaţii vă aflaţi cu scriitorii din ţară? Aţi reuşit să înfiripaţi un dialog cu ei şi cu instituţiile culturale? Ştim că sunteţi singurul scriitor român care are vilă la Beverly Hills, care "a cucerit Vestul"... Cum explicaţi tratamentul "discret" aplicat în ţară cărţilor şi filmelor dvs.?
- În legătură cu relaţia cu scriitorii din ţară. Cît de multe lucruri interesante aş putea să le povestesc, acum cînd libertatea lor interioară e reală; chiar dacă viaţa fizică a rămas grea, din punctul de vedere al conştiinţei, orice catarsis e posibil. Abia acum am putea avea un dialog de egali, care îşi comunică, ca alchimiştii, secrete de profesie.
Dar cum să fac să se înfiripe acest dialog? Există încă o Uniune a Scriitorilor în România şi am primit o invitaţie de la ea la un simpozion al scriitorilor dinăuntru şi dinafară. Aş fi venit, dar iată modul în care am fost invitat: preşedintele Uniunii, cu care eram amic pe vremuri, mi-a trimis o foaie dactilografiată tip formular, cu un loc alb pentru nume, în care numele meu era trecut de mînă. Nici măcar o scrisoare personală, oricît de scurtă. Vasăzică, eu sînt atît de special atîtor americani, ca şi cititorilor mei în vreo douăzeci de alte limbi, de la spaniolă la chineză, de la franceză la greacă şi ebraică. Dar nu sînt special pentru Uniunea Scriitorilor, ori Academia Română, în care nu sînt membru (de ce oare?), pentru Universitatea Bucureşti, unde am fost student, ori Guvern, ori pentru oricare altă instituţie care ar trebui să se mîndrească cu mine. De ce? Ce-aş putea face pentru România ca ţară, nu trebuie să mai dau detalii: sînt mult mai cunoscut şi mai influent azi decît în '92, ori '95 şi sînt singurul român care a ajuns unde a ajuns prin scris. Nu pot decît să trag concluzia că sociologia invidiei lucrează la toate nivelele. Afară de nivelul cititorilor, pe care îi anunţ că Întoarcerea, tradusă de o prietenă, Magdalena Popescu, şi Almost Adam, tradus de Radu Paraschivescu, sînt gata de tipar. Cînd se vor tipări şi difuza? Poate în primăvara viitoare.




Fiindcă îmi sînt dragi cititorii români, împărtăşesc cu ei aventura mea aşa cum o vede, în această scrisoare personală, William Styron.

Dragă D-le Popescu,

Cu întîrziere, după cîteva călătorii (care include Praga, unde am fost "arestat" la un congres de scriitori), am reuşit să-ţi citesc cartea şi am vrut să-ţi transmit cît m-a bucurat lectura ei. Eşti un scriitor elocvent şi am fost captivat de la început pînă la sfîrşit de istoria tranziţiei dumitale de la o cultură la alta, ca şi de vizita de întoarcere acasă. Americanii au fost atît de feriţi de totalitarismul şi spaima pe care le descrii, încît e binevenit pentru norocoşi ca noi să citim despre o experienţă ca a dumitale. Portretul pe care îl pictezi oribilului Ceauşescu - descrierea întîlnirii personale cu el - e o vignetă de neuitat. Sînt multe alte lucruri în carte care m-au impresionat, nu cel mai mic fiind zbaterea sufletească şi indecizia înainte de a fugi; imersiunea într-o cultură nouă (episodul cu Iowa şi conservele de ton); dar mai ales redescoperirea propriului trecut în România. E o epopee bogată şi adesea fascinantă şi sînt încîntat că am putut-o trăi prin evocarea dumitale.
Sper să rămînem în contact. Dacă revii la Vineyard*, dă-mi de ştire.
Cu sinceritate,
William Styron

Beverly Hills, 23 septembrie 2000

* Martha's Vineyard, pe coasta Atlanticului, unde Styron are o casă de vară.




Petru Popescu s-a născut la 1 februarie 1944 la Bucureşti (tatăl său, Radu Popescu, va deveni în deceniile următoare un influent cronicar dramatic, iar în perioada 1969-1973 va conduce revista Teatrul).
În 1962, viitorul scriitor absolvă cursurile Liceului "Spiru Haret", iar în 1967 - pe cele ale Facultăţii de Limbi Străine (secţia limba engleză) a Universităţii din Bucureşti. Încă din timpul facultăţii se manifestă ca un intelectual emancipat, făcând referiri - cu ocazia participărilor sale la şedinţele cenaclului "Junimea" - la literatura occidentală de ultimă oră şi debutând, în 1966, cu volumul de versuri Zeu printre blocuri, considerat de critica literară o expresie a spiritului citadin.
Celebritatea rapidă şi spectaculoasă (hollywoodiană!) i-o aduc însă romanele: Prins, 1969, Dulce ca mierea e glonţul patriei, 1971, Sfârşitul bahic, 1973. Este perioada în care Petru Popescu se întâlneşte cu cititorii din centrele culturale ale ţării, dă autografe, apare la televizor. Se zvoneşte că urmează să devină ginerele soţilor Ceauşescu, căsătorindu-se cu fiica lor, Zoe (dar până la urmă zvonul nu se confirmă). Lucrează, un timp, în redacţia revistei România literară.
În 1973 îl însoţeşte pe Nicolae Ceauşescu, ca ziarist, într-o vizită în America de Sud, iar în 1974, ajungând pe cont propriu la Londra, unde urmează să i se traducă Sfârşitul bahic, cere - şi obţine - azil politic. Aici scrie în engleză şi publică romanul Before and After Edith. În acelaşi timp, însă, în România numele său este şters din dicţionare, iar cărţile îi sunt eliminate din biblioteci.
În 1978 se stabileşte în Statele Unite, la Los Angeles, din dorinţa de a se afirma ca scenarist la Hollywood, ceea ce şi reuşeşte. Un prim succes îl înregistrează scriind romanul The Last Wave şi elaborând pe baza lui un scenariu pentru filmul cu acelaşi titlu (realizat de regizorul Peter Weir). Urmează alte scenarii, printre care cel al filmului Death of An Angel, pregătit pentru producţie de Robert Redford şi de alte personalităţi ale cinematografului american.
După ce soţia sa, Iris, o americană de origine cehă, îi naşte un fiu, Adam, şi o fiică, Cloe, îşi descoperă o vocaţie de tată. Simultan, se relansează ca prozator, conformându-se însă gustului publicului din ţara sa adoptivă. Începutul îl face cu romanul In Hot Blood, editat în 1986. Suferă foarte mult - după cum avea să mărturisească ulterior - din cauză că situaţia din România îl împiedică să ia parte la înmormântarea propriului său tată.
După 1989, este tentat să accepte propunerea unei edituri americane de a scrie o carte despre revoluţia din România, dar amână s-o facă şi până la urmă renunţă. În 1991, vizitează România, după o absenţă de 17 ani, iar în perioada 1992-1995, în S.U.A., organizează un lobby pentru ţara sa de origine (ceea ce îi aduce critici severe din partea intelectualilor români aflaţi în opoziţie, care văd în această acţiune o susţinere a dezastruosului - pentru România - regim Ion Iliescu).
Două best-seller-uri internaţionale, Amazon Beaming, 1991, şi Almost Adam, 1996, îi aduc câştiguri băneşti care par - din perspectiva scriitorilor din România - fabuloase. În seara zilei de 1 septembrie 1997, TVR difuzează un interviu cu Petru Popescu, realizat de Vartan Arachelian. Instalat într-o vilă luxoasă din miticul Beverly Hills, scriitorul îi anunţă pe admiratorii săi din România că a scris - şi îi va apărea în curând, în S.U.A. - o carte intitulată The Return, în care îi evocă pe mulţi români, de la propriii săi ascendenţi şi până la Petre Roman.
Recent, cartea a apărut în S.U.A.


Alex. Ştefănescu