Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Philippe Artière - Michel Foucault - arhiva râsului de Raluca Arsenie


La iniţiativa Centrului Cultural Francez din Iaşi, în luna aprilie a anului trecut, a avut loc la Bucureşti şi la Iaşi primul colocviu despre actualitatea lui Michel Foucault. Colocviul din acest an (16-18 mai, organizat de Centrul Cultural Francez din Iaşi, Asociaţia pentru Centrul Michel Foucault, Societatea de studii internaţionale despre Michel Foucault, Forum IRTS de Lorraine, Asociaţia ARCHES, Facultatea de filosofie a Universităţii "Al.I. Cuza" din Iaşi) şi-a propus o dezbatere asupra dialogului pe care Michel Foucault şi Gilles Deleuze l-au purtat neîntrerupt încă de la începutul anilor '60 şi pînă la dispariţia autorului Istoriei nebuniei, în 1984. Foucault a publicat în revista Critique recenzii ale cărţilor lui Deleuze (Ce este filosofia?, Diferenţă şi repetiţie), iar acesta i-a consacrat celebrul eseu de la Editura Minuit. Mai mult, la începutul anilor '70, cei doi au intrat împreună în politică. Astfel, Gilles Deleuze a luat parte activ la Grupul de Informare asupra Inchisorilor (GIP) precum şi la comisia de anchetă asupra afacerii Jaubert. Tot împreună au adus în discuţie funcţia intelectualului. La colocviul Michel Foucault/Gilles Deleuze: un dialog au participat universitari francezi şi români, între care îi menţionăm pe Alain Brossat, de la Universitatea Paris VIII, filosoful Philippe Artières, de la Centrul Michel Foucault din Paris, Bogdan Ghiu, Sorin Alexandrescu, Ciprian Mihali, Augustin Ioan, Ştefan Afloroaei, Aurel Codoban. Colocviul s-a încheiat cu un Festival al filmului psihiatric animat de doctorul Alain Bouvarel.
Publicăm în exclusivitate textul comunicării lui Philippe Artière de la Colocviul Foucault - Deleuze.



Într-un strălucit articol omagial, pe care Michel de Certeau l-a intitulat "Râsul lui Michel Foucault", istoricul consideră că râsul este semnătura filosofului Foucault în faţa ironiei istoriei. De Certeau plasează la originea întregului efort foucaldian formele jubilatorii explozive, cvasi-extatice. Râsul ca geneză a operei. De Certeau scrie astfel despre Foucault: "străbătea cărţile aşa cum cutreiera Parisul pe bicicletă sau San Francisco ori Tokio, cu mare atenţie pentru a surprinde, la cotitura unei pagini sau a unei străzi, o ciudăţenie ascunsă, nepercepută. Descoperind aceste mărci ale alterităţii, aceste "hibe minuscule" [...] se prăpădea de râs" (studiul a fost publicat de Luce Giard în Histoire et psychanalyse entre science et fiction, Gallimard, 1987, p. 51).
Hohotul de râs ca moment instaurator al activităţii filosofice. Pe prima pagină din prefaţa Cuvintelor şi lucrurilor, Foucault precizează: "această carte îşi are rădăcina într-un text de Borges. în râsul care zdruncină la lectură toate familiarităţile gândirii, ale gândirii noastre: ale acelei gândiri care are vârsta şi geografia noastră, făcând să se clatine toate suprafeţele ordonate şi toate planurile care îmblânzesc mişunarea fiinţelor, zguduind şi neliniştind pentru mult timp practica milenară a Aceluiaşi şi a Celuilalt" (Les Mots et les choses, Paris, Gallimard, p.7).
La fel, ceea ce constituie capodopera lui Foucault în concepţia lui Deleuze, Viaţa oamenilor infami, începe cu următoarele cuvinte: "aceasta nu este o carte de istorie. Alegerea nu a avut o regulă mai importantă decât gustul meu, plăcerea mea, emoţia, râsul, surpriza, o anumită frică sau oricare alt sentiment căruia cu greu i-aş putea justifica intensitatea, acum că a trecut primul moment al descoperirii" (cf. Les cahiers du chemin, nr. 29, 15 ian. 1977, reluat în Dits et ecrits).
Nu are rost să continuăm aici exemplele, cu atât mai mult cu cât sunt numeroase aceste amestecuri de râs, spaime şi stupefacţie care îl însoţesc pe Foucault în lectura unui text sau a unei arhive; în articolul "M. Foucault et les archives de l'exclusion" (din volumul coordonat de E. Roudinesco, Penser la folie. Essais sur Michel Foucault, Galilée, 1992, p. 65), Arlette Farge a analizat foarte bine această vibraţie psihică iniţială şi determinantă la Foucault. Dar râsul nu rămane în pragul operei, după cum observa Michel de Certeau, ci o locuieşte. Din perspectiva arhivelor, pe care o vom adopta aici, se întâmpla oare acelaşi lucru? Râsul ocoleşte oare arhiva? Nimic nu este mai puţin sigur.
Se ştie că Foucault nu a încetat să refuze identitatea sa de autor; în Arheologia cunoaşterii precizează: "eu nu sunt acolo unde mă pândiţi, ci aici de unde vă privesc râzând. Nu cred că ceea ce fac este operă şi sunt surprins că pot fi numit scriitor. Sunt un vânzător de instrumente, un fabricator de reţete, un indicator de obiective, un cartograf, un descoperitor de planuri, un armurier..." (extras din dialogul cu J. Louis Ezine, "Sur la Selette", martie 1975, în Dits et Ecrits, p. 725). Totodată, în interviul dat ziarului Le Monde în 1980, Foucault propunea râzând ca autorii să intre în joc fără nume.



Rezistenţa lui Foucault în faţa arhivei

Michel Foucault, cititorul, a fost un scormonitor formidabil al arhivelor; în ipostaza de istoric al discursurilor, foarte atent la emergenţa istorică a noţiunilor de autor şi de operă şi prin acestea a aceleia de arhivă a operei, demonstrează încă din 1964, într-o analiză făcută la Mallarmé-ul lui Jean-Pierre Richard, felul în care secolul al XIX-lea a inventat conservarea documentară absolută: acest secol a creat, alături de arhive şi biblioteci, un fond de limbaj stagnant, o masă de limbaj imobil compus dintr-o îngrămădire de ciorne, fragmente şi mâzgâlituri care nu reprezintă o adăugire la un Opus sau la biblioteca autorului, ci este un al treilea obiect ireductibil.
Dacă Foucault a fost un mare căutător al arhivelor şi totodată unul din primii săi istorici, ca autor, dimpotrivă, a păstrat tăcerea despre statutul propriilor sale arhive. Era mai mult decât tăcut, am putea spune chiar mut. Cum să interpretăm acest fapt?
Atâtea cărţi scrise, atâtea pagini înnegrite faţă cu o totală indiferenţă pentru ceea ce le poartă urma! Nu, există la Foucault o nelinişte ce nu este dezminţită, ci chiar confirmată, de celebrul şi atât de discutatul "nu vreau opere postume" înscris, alături de alte două recomandări, în testamentul redactat în septembrie 1982, înainte de plecarea în Polonia (alături de Yves Montand, Simone Signoret şi Bernard Kouchner, pentru a susţine sindicatul Solidaritatea).
Dezinteres, nelinişte, neîncredere...; dar există negreşit la Foucault şi o rezistenţă voluntară în faţa arhivei. Această rezistenţă reprezintă refuzul de a ţine un discurs "de autor" asupra propriilor ştersături, asupra propriilor mâzgălituri. Trebuie să identificăm această rezistenţă şi în ilizibilitatea grafiei lui Foucault. Mi se va reproşa că rezistenţa în faţa arhivei prin muţenia deliberată, prin ilizibilitate este neconcludentă, dar cum poate fi interpretat atunci gestul de distugere a acestei arhive? Căci arhivei mute, arhivei ilizibile trebuie adăugată arhiva distrusă.
Foucault nu întreţinea cîtuşi de puţin un raport fetişist cu manuscrisele sale; ştim astăzi că, la sfârşitul anilor '50, redactînd ceea ce avea să devină Nebunie şi nesăbuinţă, îşi trimitea din Suedia prin poştă manuscrisele la Poitiers, pentru dactilografiere. Dar mai ales analiza întrebării "cum a scris Foucault unele dintre cărţile sale" confirmă şi consolidează această ipoteză. Să amintim aici cronologia redactării a două dintre cărţile sale:
ˇ Istoria nebuniei în epoca clasică îşi are originea în 1956. Colette Duhamel îi cere lui Michel Foucault, pentru editura La Table ronde, o scurtă istorie a psihiatriei. Foucault lucrează pentru carte la biblioteca din Uppsala.; redactează în Suedia un prim manuscris al unei istorii a psihiatriei, pe care i-l dă lui Jean Hyppolite în decembrie 1957; în 1958 rescrie în Polonia ceea ce avea să devină Nebunie şi nesăbuinţă şi la Crăciun îi înmânează lui Canguilhem această nouă versiune; în 1959, la Varşovia, reia manuscrisul şi în februarie 1960 îi redactează prefaţa; în aprilie al aceluiaşi an Philippe Ariès va accepta să publice la Plon Nebunie şi nesăbuinţă, care va apărea un an mai târziu, în mai 1961.
ˇ Cuvintele şi lucrurile va fi începută de Foucault în octombrie 1963, în decembrie stabileşte planul şi apoi lucrează în primul semestru al anului următor la Biblioteca Naţională; începând cu octombrie al aceluiaşi an rescrie manuscrisul şi termină la Crăciun o primă versiune a cărţii; din ianuarie până în aprilie 1965 reia manuscrisul şi îl rescrie după un plan diferit. Acest manuscris este înmânat în mai Editurii Gallimard şi apare în aprilie 1966.
Dacă redactarea se întinde uneori de-a lungul a mai multor ani este pentru că Foucault, scriind o carte, mai redactează cel puţin una diferită. Trei etape de redactare însoţeau acest demers:
- Etapa 1: Prima redactare este realizată în câteva săptămâni sau câteva luni, în general dintr-un singur jet;
- Etapa 2: A doua redactare apare după o cercetare erudită, care poate dura câţiva ani. Redactarea secundă vine în sprijinul primeia dar cel mai adesea o distruge. La sfârşitul etapei, după ce Foucault aduna mii de notiţe, a doua redactare este dată spre dactilografiere.
- Etapa 3: A treia redactare are ca suport dactilograma. Noua versiune va fi dată editorului pentru o nouă dactilografiere.
Foucault distrugea ansamblul acestui dosar, cu excepţia notelor sale de lectură care puteau să-i servească pentru alte lucrări. Nu îşi dădea manuscrisele, nu le păstra, le distrugea (spre exemplu, a distrus, după Voinţa de cunoaştere, un manuscris inedit intitulat Carnea şi trupul). Atunci de ce manuscrisele celor două ultime volume ale Istoriei sexualităţii au fost păstrate? Sînt oare contrafăcute? Să fi jucat Foucault o festă arhiviştilor? Nu, sînt manuscrisele originale şi ar trebui să adaug "din păcate". Reprezintă etapa a II-a din Practica plăcerilor şi din Preocuparea de sine scrise de mînă şi formează un ansamblu de mai mult de 2000 de pagini în manuscris (numai recto). Explicaţia existenţei acestor manuscrise este în altă parte, în moartea brutală a lui Michel Foucault şi în neputinţa lui, la începutul lui iunie 1984, de a distruge atât aceste manuscrise cât şi acela al Arheologiei cunoaşterii, de care uitase că îl împrumutase unui prieten.
Manuscrisele păstrate ale lui Foucault sunt, am putea spune, arhive involuntare. Spunem că sunt involuntare doar în sensul că au supravieţuit autorului prin neputinţa acestuia de a le distruge, cum făcuse până atunci cu celelalte scrieri ale sale. Boala este aici, încă o dată, singura responsabilă.
Arhiva mută, arhiva ilizibilă, arhiva distrusă; rezistenţa lui Foucault în faţa ineditului, a ştersăturilor, a căutării începutului. Dacă opera (cu toate rezervele pe care utilizarea acestui termen le presupune în ceea ce-l priveşte pe Foucault) are o arhivă, aceasta se află la Foucault în chiar opera lui.



Arhiva unei opere

Există la Foucault un refuz de a lăsa să se vadă cusătura textelor dar şi o reală dorinţă de a da la citit gestul, mişcarea care le produce; este ceea ce îl determină să scrie că "nu ar fi probabil justificat să faci efortul de a construi cărţi dacă acestea nu l-ar învăţa pe cel care le scrie ceea ce el nu ştie, dacă nu l-ar conduce în locul pe care el nu l-a prevăzut şi dacă nu i-ar permite să-şi stabilească cu sine un nou raport (cf. Dits et Ecrits, nr. 340).
Ceea ce a încercat să facă (şi poate prin aceasta lucrarea sa nu este o operă) constituie un efort de căutare, în sensul unei activităţi mereu dinamice, alcătuită din seria de experienţe singulare care sînt fiecare dintre cărţile sale. De aceea Foucault a publicat întotdeauna ceea ce a produs.
Se ştie că Foucault a tipărit în timpul vieţii 15 cărţi. Trei dintre ele vor face obiectul unor modificări în momentul republicării: Boala mentală şi personalitatea (1954) devine în 1962 Boala mentală şi psihologia (Foucault rescrie în întregime a doua parte, iniţial numită "Condiţiile bolii", care devine "Nebunie si cultură"). La fel se întâmplă şi cu Naşterea clinicii (1963) pe care o va modifica în 1972, suprimând terminologia cu conotaţie structuralistă; în fine, acelaşi lucru se petrece cu Nebunie şi nesăbuinţă. O istorie a nebuniei în epoca clasică, care la prima ediţie, în 1961 la Plon, avea o prefaţă lungă ce a dispărut asemenea titlului iniţial în momentul republicării în 1972 la Gallimard, dar căreia Foucault i-a adăugat două apendice: "Trupul meu, această foaie, acest foc" şi "Nebunia, lipsă de operă", apendice ce vor dispărea la rândul lor prin publicarea în colecţia Tel în 1976. Foucault a întrerupt legăturile cu editorul Plon atunci când acesta a publicat în colecţia de buzunar Istoria nebuniei în epoca clasică fără acordul autorului pentru abreviere şi nedorind să reediteze cartea într-o versiune integrală.
Dacă arhiva este în operă, aceasta nu înseamnă neapărat că are acelaşi statut cu cărţile; trebuie să deschidem aici o paranteză pentru a insista asupra atenţiei lui Foucault pentru obiectul carte şi mai ales pentru cartea în franceză (căci nu a acordat niciodată atenţie traducerilor operei sale şi mai ales calităţii acestora). Tocmai aici lucrurile se complică; Foucault nu publica (în sensul de a face publice) în acelaşi fel cărţile sale şi restul scrierilor lui. în vreme ce cărţile fac obiectul modificărilor şi apar toate în Franţa (cu una sau două excepţii la Gallimard), alta este situaţia pentru ceea ce numim scrieri scurte.
Lui Foucault îi plăcea să se rupă de munca sa, la început printr-o dispersie sistematică a arhivei. Mai este necesar să amintim de fragmentarea extremă a textelor sale? Foucault a presărat în întreaga lume elementele acestei arhive. Ce exemplu mai frumos decât cercetările sale despre universul carceral ar putea fi dat pentru a ilustra preocuparea lui Foucault de a dispersa arhiva pe suporturi total diferite? Pornind de la textul manifest din presă până la broşura cvasiautoeditată, trecând prin lucrarea colectivă publicată la Seuil şi prin interviul acordat la Quebec la Radio Canada, Foucault a manifestat o plăcere imensă de a disemina, fapt ce nu este întâmplător. A diseminat într-atât încât editorii de la Dits et Ecrits, Daniel Defert şi François Ewald, au investit ani pentru a reface ansamblul intervenţiilor sale publice. Fără a nega efortul întreprins de aceşti doi editori (cărora li se asociază tăcutul dar eficientul Jacques Lagrange), trebuie să admitem că, probabil, o parte, chiar dacă infimă în raport cu restul, s-a pierdut.
Foucault era conştient de numeroasele înregistrări pirat ale cursurilor sale, mai ales ale celor începute în 1971 la Collège de France (întreaga arhivă sonoră este astăzi păstrată la IMEC). Cred însă că Foucault era încântat de această arhivă pirat şi de ideea că prelegerile sale puteau ieşi din amfiteatrul Colegiului, coborî strada Saint-Jacques şi câteodată chiar părăsi Franţa, căci mulţi dintre auditorii săi erau studenţi sau cercetători străini. Există o impresionantă arhivă sonoră a intervenţiilor publice foucaldiene; prin urmare, trebuie realizată o audiografie a lui Foucault. înregistrarea pe bandă magnetică este o tehnică relativ recentă ce a produs un nou tip de arhivă dar şi o nouă serie de probleme, cum ar fi contextualizarea sau statutul arhivei în raport cu textele. După aproape 15 ani de la dispariţia lui Michel Foucault, fondul arhivei sonore se îmbogăţeşte constant cu documente primite de la Toronto, din Brazilia sau din Tunisia.



Arhiva foucauldiană - arhiva celuilalt

Dacă Foucault îşi distrugea manuscrisele, în schimb îşi păstra miile de note de lectură adunate zilnic în biblioteci. Acestea alcătuiesc arhive imense, formate din fragmente din biblioteca imaginară a filosofului Foucault care îşi petrecea, după cum se ştie, toate săptămânile la Biblioteca Naţională, iar atunci când mergea în străinătate, mai ales în America de Nord, frecventa asiduu bibliotecile de acolo (ne gândim în principal la New York Public Library). Spre sfârşitul vieţii, deoarece nu mai putea suporta cozile de la Biblioteca Naţională, şi-a stabilit cartierul general la prietenul său, Michel Albaric, de la Biblioteca Saulchoir. De altfel, acolo au fost constituite arhivele Foucault începând cu 1986, înainte de a fi transferate în urmă cu doi ani la IMEC.
Arhiva foucaldiană reprezintă arhiva celuilalt şi în sensul că este frecvent heterografă, fapt evidenţiat mai ales de când fondurile au fost transferate la IMEC; regăsind arhivele contemporanilor săi la IMEC, arhivele lui Foucault s-au transformat şi multiplicat. Putem oferi unele exemple de intersectare a arhivelor: Foucault-Allio în jurul figurii lui Pierre Riviere, Foucault-Genet, Foucault - Barthes, Foucault-Guattari, Foucault-Althusser, Foucault -Barbedette; dar probabil nu e nimic surprinzător aici, ci important este că aceste întrepătrunderi prefigurează o altă trăsătură a arhivei foucaldiene, respectiv caracterul ei adesea colectiv. Fără a fi anonimă, arhiva este colectivă în sensul că, asemenea scrierilor foucaldiene, participă la critica noţiunii de autor (critică pe care Foucault, împreună cu Arlette Farge, o va duce la capăt publicând în 1982 Le Desordre des familles, unde nu putem identifica părţile scrise de fiecare dintre cei doi autori).
Exemplul cel mai frapant al dezindividualizării arhivei este cel al Grupului de Informare asupra închisorilor (Groupe d'Informations sur les Prisons - GIP). Se ştie că Foucault a fost unul dintre cei mai activi membri ai Grupului între februarie 1971 şi decembrie 1972. împreună cu Jean-Marie Domenach, Gilles Deleuze, Jean Genet, dar şi cu Claude Mauriac (Le Temps immobile este una dintre puţinele cărţi ce face cronica acestei acţiuni), Danielle Rancière şi Daniel Defert, Foucault a redactat o serie de texte ce sunt uneori semnate, alteori anonime. Această arhivă este mai puţin o sumă de arhive individuale cît mai mult una comună, unde identităţile celor care au conceput-o dispar; e arhiva comună a unei lupte. Dorind să vorbească despre închisoare cu ajutorul cuvintelor deţinuţilor, GIP a adunat la începutul anilor '70 o cantitate importantă de mărturii (scrisori, povestiri autobiografice, jurnale). Arhiva foucaldiană nu mai este în acest punct doar colectivă, ci capătă o nouă dimensiune, aceea de a fi arhiva celuilalt: autorul nu mai este producător al arhivelor, ci receptor al acestora.
Foucault a adoptat, începând cu anii '70, o poziţie mai retrasă în raport cu contemporanii; să ne gândim la evoluţia prezenţei sale în lucrări ca Moi, Pierre Rivière, Herculine Barbin, La vie des hommes infames, şi în fine Le Désordre des familles. Autorul Foucault dispare din aceste lucrări progresiv, arhiva celuilalt dobândind întâietate. Totul se petrece ca şi cum s-ar produce o investire a operei de către arhiva celuilalt, arhivă a murmurului lumii, dacă putem spune aşa. De fapt, sînt arhivele unui strigăt. Arhivele strigătului deţinuţilor din anii '70, ale strigătului polonezilor, arhive ale prezentului nostru...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara