Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
Pietroaie pentru Reclădirea Cartaginei de Mircea Mihăieş



Publicarea Jurnalelor lui Rebreanu (volumele 17 si 18 din seria "Opere" de la Minerva) rezolvă o serie de probleme care, până acum, rămăseseră în suspensie. Între altele, relatia romancierului cu legionarismul. Darea la iveală a notatiilor intime din perioada anilor 1939 - 1944, omise prosteste la tipărirea editiei din 1985 (spun prosteste pentru că, din punct de vedere ideologic, pozitia lui Rebreanu se suprapunea perfect celei oficiale, comuniste, din epocă, măcar în legătură cu aberanta "rebeliune" legionară) ne atrage atentia asupra permanentei violentei în societatea românească.

De la riturile barbare ale dacilor - sau ceea ce ni se pare că stim despre daci -, trecând prin cruzimea medievală, prin ticălosia ce combina asasinatul cu trădarea din perioada premodernă, în fine, violentele absolut socante din epoca modernă si contemporană, într-o vreme în care lumea civilizată le-a trecut demult în uitare, bestialităti ce au colorat în negru istoria României si în 1907, si în timpul primului Război Mondial, si în anii treizeci-patruzeci - asasinatele legionare, apoi represiunea lui Antonescu -, în fine, lungul gulag comunist (combinatie de asasinat pe fată cu exterminarea lentă, sadică, din închisori, cu iradierile orchestrate de Securitate - Mihai Botez, celebrul disident, a murit cu convingerea că agentii Securitătii l-au supus iradierilor, în lungile ore de asteptare în "camerele obscure" ale celebrei institutii), iar mai aproape de noi prin crearea, de către Ion Iliescu si acolitii săi, a adevăratelor "batalioane ale mortii" mineresti, aflate sub comanda lui Miron Cozma, istoria României de azi e marcată de persistenta tragică a răului.

Am tresărit parcurgând paginile lui Rebreanu în care, evocând anul 1941, se vorbeste de "echipele mortii" si de listele rusinii. Oare nu în acelasi fel proceda Corneliu Vadim Tudor, cu putină vreme în urmă, când publica numele personalitătilor care ar fi trebuit, la o adică, lichidate? De asemenea, e greu să nu vezi echivalente socante între atitudinea recentă în fata justitiei a lui Miron Cozma si comportamentul unor căpetenii legionare: "Generalul Antonescu, desi ar fi putut să înăbuse în sânge răzmerita, s-a dovedit de o umanitate aproape de slăbiciune. Si se pare că legionarii nu stimează atitudinea aceasta omenească a generalului. Dimpotrivă, par a-l dispretui. În primele zile ale înfrângerii erau cuprinsi de panică si se asteptau la sanctiuni cumplite. Fiindcă n-au venit, ba s-a accentuat mereu blândetea si încercarea de persuasiune, spaima lor s-a schimbat în bravadă si îndrăzneală. La tribunal îsi insultă acuzatorii. Pe Lulu Ionescu l-a făcut bestie, în fata juriului, faimosul Iacobescu, care a sabotat postul de radio si a împrăstiat groaza si îndoiala în tară. Judecătorii însisi par terorizati si judecă parcă mereu cu spaima sanctiunilor ce le vor pătimi ei mâine de la alt regim".

Triste echivalente istorice! Parcă, vreme de o jumătate de secol, roata istoriei ar fi stat pe loc, ori, încă mai tragic, ar fi revenit în punctul de maximă virulentă al blestemului. De altfel, nu e nevoie să faci apel la mărturiile de ieri, când presa de azi abundă în relatări grotesti despre bestialitatea societătii românesti. Am fost tentat, multă vreme, să dau vina pe "baronii presei" pentru predilectia maladivă acordată de ziare grotescului, respingătorului, bestialului si putregaiului. Într-adevăr, ca la un semnal, ziarele "nationale" si-au deschis paginile aproape exclusiv "bubelor, mucegaiului si noroiului" magistrului Arghezi. Orice e pervertit, bolnăvicios, dement si mincinos trezeste interesul clocotitor al unei populatii infantilizate, incapabilă, parcă, să sesizeze altceva decât impulsurile violente ale exteriorului.

Nu tin minte ca vreo dezbatere - nu teoretică: ar fi prea mult să cerem asa ceva obositei noastre populatii carpato-danubiano-pontice! -, orice fel de dezbatere privind interesul imediat al tării să stârnească altceva decât indiferentă, ba chiar dispret. În schimb, orice aberatie e captată asemeni unei pietre pretioase si pusă în evidentă prin crearea instantanee a unei monturi de platină, în care editorialistii en titre îsi dau mâna cu arendasii talk-show-urilor. Ne lasă rece că, la zece ani de la căderea comunismului, bolsevicii si securistii conduc în continuare totul (ba chiar si-au rotunjit frumusel conturile în bănci), că asasinii din decembrie 1989 au devenit copiii de suflet ai noului ministru de Interne, Dudu Ionescu, sau că ucigasii lui Gheorghe Ursu ne sfidează în continuare cu cinismul lor revoltător. (În paranteză fie spus, mi se pare absolut gretos - dar perfect explicabil în logica lucrurilor expuse mai sus - ca publicisti si scriitori să accepte premii si distinctii ale "Fundatiei Gheorghe Ursu", fără ca ei să fi miscat un deget pentru pedepsirea cinicilor ucigasi - dar să nu-i uităm pe complici! - ai acestui martir al libertătii. În loc să cautioneze idiotizarea populatiei cu imbecilele seriale sud-americane, n-ar fi rău ca strălucitii intelectuali - nu pun nici un fel de ghilimele! - din consiliul de administratie al TVR să ceară programarea zilnică a cutremurătorului film "Babu"! Si asta până când criminalii care se plimbă nestingheriti printre noi vor fi trimisi acolo unde le e locul. Între altele, ne lipseste acel Cato care să ceară, cu orice prilej, dărâmarea Cartaginei de lasitate, indiferentă, prostie, imbecilitate si vulgaritate din noi. În schimb, de bună voie, orbi si surzi, reconstruim în fiecare zi vestita cetate, cărând în spinare pietre pentru templul decăderii morale definitive).

E suficient, însă, ca un provocator ordinar precum Vasile Văcaru-Apartament să lanseze diversiunea grosolană că la Stoenesti au fost ucisi "de către români 80 de români" pentru ca Opinia publică să intre în fierbere! Lăsând de-o parte cifra (dar ce însemnătate pot avea cifrele pentru un senator care, spune presa, manevrează miliarde de lei?), e totusi o mare porcărie ca, pe banii nostri, să fim intoxicati cu tâmpenii de un asemenea sub-nivel! Placa demagogică a "românilor care se bat cu românii" e atât de grosolană, încât nu stii dacă oamenii care dau drumul unor asemenea propozitii sunt cu adevărat constienti de semnificatia cuvintelor pe care le întrebuintează. Dacă un senator al României nu face distinctia între notiunea de "infractor" si aceea de "român", înseamnă că nivelul său de inteligentă e într-o groaznică suferintă! Minerii bătuti la Stoenesti n-au fost ciomăgiti în calitatea lor de români, ci în aceea de infractori periculosi, înarmati cu ghioage, cutite, topoare si prevăzuti, între altele, cu hărti militare! Prin faptul că se comportă bestial de zece ani încoace, trupele paramilitare mineresti nu si-au pierdut pretioasa identitate valahă, deplânsă crocodiliceste de către V. Văcaru. În schimb, au câstigat-o pe aceea de periculosi infractori!

Dacă vom continua să exaltăm la nesfârsit valorile "neamului" si "superioritatea sângelui", riscăm să devenim ceea ce strigoii din noi par a plănui: să fim identificati în perpetuitate drept un neam însetat de sânge! E greu de negat că multi dintre noi suntem dominati de astfel de porniri, dar e la fel de greu de sustinut că ne tragem cu totii din Dracula! Din nefericire, marile boli sunt cauzate adeseori de elemente microscopice. La noi, însă, microbii au dobândit demult proportii gigantice, umblă pe străzi, sunt alesi în parlament, dau interviuri imbecile, ba au chiar si adepti sinceri, gata să-i urmeze până-n pânzele albe. N-au decât s-o facă, dacă acesta e blestemul nostru, dar să fie constienti de primejdia mortală în care se pun si în care ne pun. Măcar atât.