Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
plecînd de la Shakespeare de Mihai Zamfir

shakespeare ocupă în conştiinţa literară un loc special. Socotit cel mai mare poet baroc şi cel mai mare poet de limbă engleză al tuturor timpurilor, el a ajuns astăzi punct central al unui canon extrem de restrictiv cuprinzînd marile nume ale literaturii universale. Început cu romantismul de primă generaţie, spre finele secolului al XVIII-lea, procesul de canonizare (sanctificare?) a autorului a mers crescînd pînă la un punct ireversibil. A-l cenzura, fie şi aluziv, fie şi parţial pe Shakespeare e un gest de sinucidere intelectuală.

Concluzie firească: el a ieşit treptat din contextul istoric şi cultural în care a văzut lumina zilei şi în care a fost obligat să trăiască. Referirile din vremea noastră la Shakespeare fac tot mai mult abstracţie de luptele religioase din Anglia secolului al XVI-lea, de teatrul elisabethan, de specificul literaturii baroce, de aluziile politice din piese etc.; de mai bine de două secole autorul englez se înalţă izolat, valoare în sine, punct universal de referinţă, vorbindu-se despre el cam tot aşa cum se vorbeşte despre Homer sau despre Dante. Statutul de „glorie absolută” comportă însă consecinţe imprevizibile.

Una dintre ele o reprezintă răspîndirea faimei sale prin variante derivate, destinate unui public cît mai larg. Poveştile extrase din dramele lui Shakespeare de către Charles şi Mary Lamb, la începutul secolului al XIX-lea, indicau nu doar o popularitate în expansiune necontrolată, ci şi maniera tot mai pitorească şi tot mai variată în care putea fi receptată opera shakespeariană.

În faţa acestei istorii neobişnuite, cum ar putea arăta o carte despre Shakespeare scrisă astăzi? Un răspuns verosimil şi ingenios ni-l oferă Gelu Ionescu prin volumul său recent apărut, Cartea lui Prospero (Humanitas, 2017), cuprinzînd 12 studii închinate celor 12 piese de Skakespeare pe care criticul român le-a considerat a fi cele mai interesante.

Gelu Ionescu şi-a inaugurat temerara întreprindere pe la începutul anilor 1980, înainte de a părăsi România; a reluat exerciţiul în ultimii ani, astfel încît eseurile de faţă comportă uneori două părţi, cea scrisă astăzi pusă în oglindă cu varianta din urmă cu trei decenii. Nu neapărat această structură bicefală mi s-a părut interesantă (spiritul celor două texte scrise la mare distanţă unul de altul e asemănător), ci metoda adoptată de acest exeget contemporan.

Ce putea face Gelu Ionescu în confruntarea cu o strivitoare bibliografie critică de proporţiile unei întregi biblioteci? Exact ceea ce pînă la urmă a şi făcut: nu ne-a oferit încă o analiză (a cîta?) a cunoscutelor piese, ci a căutat să observe ce mai pot spune cititorului mediu de astăzi celebrele texte shakespeariene, ce sens actual se poate extrage din piesele citite şi reprezentate secole la rînd. A te apropia de opera strivitoare doar cu un respect înfricoşat ar fi fost prea puţin productiv.

Profesorul de literatură universală Gelu Ionescu de la Universitatea din Bucureşti se comportă, aşadar, în carte mai degrabă ca un eseist, răspunzînd unor întrebări tot de el formulate. Cu ce lecţie plecăm, bunăoară, de la revizitarea Furtunii, piesă ce deschide în volum galeria celor douăsprezece, deşi scrisă ultima? Plecăm cu convingerea că am asistat la un spectacol de circ superior, de magie şi de prestidigitaţie pe cele mai respectabile şi mai grave teme ale filosofiei şi ale eticii. Dar cînd citim Julius Caesar? Nu e una dintre marile tragedii ale autorului, crede comentatorul, însă nici o altă creaţie nu ne poate arăta în chip mai clar cît de direct se inspira Shakespeare din Plutarh şi cum se pricepea să transpună istoria tragică a Romei în istoria la fel de tragică a propriei sale ţări.

Despre uitata Măsură pentru măsură ? Vedem aici în ce măsură hipertrofierea noţiunii de virtute şi împingerea ideii de etică pînă la ultimele ei limite provoacă în cele din urmă dezastre. Troilus şi Cresida? În ciuda statutului ei mediu ca valoare, ilustrează o componentă de bază a culturii europene: modul în care istoria a schimbat decisiv accentele, mutînd simpatia cititorului de la grecii protejaţi de zei spre troienii înfrînţi, spre cetatea lor distrusă, spre troienii creatori mai tîrziu de alte cetăţi.

Hamlet ? Tragedie prin care se poate desena portretul bătrînului la Shakespeare şi, prin contrast, al tînărului condiţionat de bătrîni. Regele Lear ? Tragedia absolută, care arată pentru prima oară cu asemenea forţă în literatură că răul este atotputernic şi veşnic învingător în lume.

Şi aşa mai departe, cu toate exemplele alese.

De altfel, o mare parte a analizelor dezbat problema deloc minoră a apartenenţei pieselor lui Shakespeare. Ce sunt ele? Comedii, farse, tragedii, drame, amestecuri bine dozate între toate acestea? Răspunsul la cruciala întrebare va defini pentru spectatorul de astăzi maniera de percepere a întregii construcţii dramatice şi a personajelor angrenate în ea.

„M-am tot întrebat de ce Prospero este unul dintre cele mai importante personaje shakespeariene (care a ajuns pînă la Faust cu semnalele faptelor şi ziselor sale). Şi mi-am răspuns că ceea ce-l deosebeşte de toţi ceilalţi titani, bătrîni sau tineri, este libertatea sa: Prospero nu e constrîns de nici o dramă sau tragedie; nimic nu-l obligă să ucidă, să trădeze sau să iubească dramatic. Singura lui constrîngere este să îndrepte o mică nedreptate. De această libertate nu beneficiază nici unul dintre acei mari bărbaţi de pe scena shakespeariană.”

Eseistica de aparenţe uneori ludice reprezentată de comentariile lui Gelu Ionescu beneficiază de un substrat din care gluma lipseşte cu desăvîrşire. Ea e rezultatul a mulţi ani de meditaţie asupra marelui dramaturg, de lecturi repetate dublate cu vizionări ale spectacolelor şi ale filmelor clasice, de parcurgerea unei bibliografii critice de bază (da, avem şi asta!). Faptul că pînă la urmă totul se dizolvă într-un text agreabil şi spumos ne demonstrează cel mult talentul literar al exegetului, care nu şi-a uitat anii de cronicar literar radio, de voce liberă – una dintre puţinele voci româneşti libere ce puteau fi auzite în întunecatul deceniu 1980-1990.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara