Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Pletora simbolică de Sorin Lavric

Cu Vasile Lovinescu te afli în fața unei răscruci: ori îl respingi pe motiv de abuz ezoteric, din cauza pletorei de motive oculte ce te irită peste măsură, ori îl accepți în numele unei intuiții obscure, care îți șoptește că maestrul s-ar putea să aibă dreptate. Ce e uimitor e că respingerea sau acceptarea nu se fac pe seama unor argumente raționale, ci în virtutea unor afinități pe care le ai sau nu le ai cu viziunea pe care o propune „apucatul“ de la Fălticeni. În primul caz, apucatul e un clarvăzător înzestrat cu putința de a vedea după colț, în spatele unor motive ale căror aparențe înșelătoare i-au păcălit pe mulți. În al doilea caz, Lovinescu e un zărghit, un smintit bătînd mătănii în fața simbolurilor oculte, din supremația cărora face lege universală de interpretare a orice.
Dacă e să recurg la o dihotomie răspicată, agnosticii (un eufemism menit a-i numi pe atei) nu au ochi pentru V. Lovinescu, în care văd un exponent anacronic al gărgăunilor pe care gîndirea mitico-magică a presărat-o în epoca modernă, pe cînd creaționiștii (teiștii care nu pot concepe un univers care să nu fie guvernat de o forță primordială) fac din el un înțelept care a ținut în mîini clavis mundi (cheia lumii). Pînă la urmă, înclinarea balanței ține de o unică premisă: dacă crezi că lumea își are originea într-un spirit a cărui prelungire se regăsește în om, atunci întîlnirea cu V. Lovinescu e posibilă. Dacă, în schimb, crezi că universul este o bucată de materie aflată în felurite grade de organizare, atunci rendez-vous-ul cu el nu va avea loc.
Asta nu înseamnă că un credincios obișnuit, a cărui viziune asupra lumii descinde din dogmele confesiunii sale, va cădea spontan la călcîiele lui Lovinescu. Dimpotrivă, luxurianța de simboluri stupefiante dau cititorului un vertij de ordin excentric. Pus în fața unei rostogoliri de teme în care alchimia, tradiția ezoterică, și rozicrucianismul se împletesc după o rețetă cu neputință de priceput, mintea abdică sub desimea lor fantasmagorică. Iar marele impas vine din insatisfacția pe care ți-o dă gîndul că pe maestru nu-l poți verifica. Lovinescu poate spune orice, poate formula cea mai exotică ipoteză și poate înainta cea mai descreierată explicație, putința cititorului de a-i măsura adevărul spuselor cu un etalon logic lipsește pe de-a-ntregul. Analogiile pe care le face sînt atît de neverosimile, concluziile pe care le trage sunt atît de străine de bunul-simț, încît lectura cere drept condiție inițială o minimă încredere în virtuțile hermeneutice pe care apucatul le posedă.
Dar ceea ce îl deosebește pe apucat de savanții cu preocupări oculte (aici îi așez pe Culianu și Eliade) sunt două trăsături. Mai întîi, e mania unui spirit care nu dă doi bani pe abstracții scolastice. Apucatul e un spirit care s-a identificat atît de mult cu propria viziune, încît perorația pe care o desfășoară e un soi de secreție lexicală pornită dintr-o credință împotriva căreia nu există remediu. Și astfel, în loc de paradă de erudiție (cum afli la Culianu), la Lovinescu dai peste încrucișare amețitoare de analogii piezișe, în fața cărora erudiția nu te ajută cu nimic. În al doilea rînd, Lovinescu e coerent. De oricît delir de interpretare l-am putea bănui, simțim prea bine că apucatul vorbește dinlăuntrul unui orizont de înțelegere pe care și l-a însușit temeinic. Și indiferent că vorbește de o rîmă tăiată, de Hristos pe cruce sau de piatra din vîrful unghiului, impresia pe care o lasă e aceea de nebun coerent, urmărindu-și cu consecvență ideile, indiciu suficient de lămuritor pentru a ne da seama că nu avem de-a face cu un nebun.
Să iau, de pildă, Prostia omenească, acea snoavă în care două femei privesc cu resemnare un drob de sare atîrnînd deasupra capului unui copil. Gîndul că el poate cădea le provoacă o rafală de bocete, dar nici o clipă nu le inspiră ideea de a-l îndepărta. Un cititor comun se va amuza pe seama fatalismului inert al muierilor. Dar Lovinescu? În optica lui, drobul este logosul divin coborînd pe verticala căderii spre a se întîlni miraculos cu piatra filosofală, care e chiar capul copilului. (p. 381) Interpretarea, pusă dintr-odată în pagină, nu are cum să nu stîrnească zîmbetul. Dar pregătită de notele preliminare prin care Lovinescu ne explică cum Creangă, departe de a fi un povestaș incult, la care talentul ținea loc de carte, era de fapt un mijlocitor prin a cărui gură se transmiteau mistere primordiale, pregătită în așa fel, interpretarea își pierde tenta comică. Cînd mai afli că prin pana lui Creangă se dezvăluiau taine pe care nici autorul nu le pricepea, întrucît păstrarea unui mister cere drept condiție esențială ca povestitorul să nu să știe ce anume spune, atunci climatul prealabil de seducere a cititorului e deja copt. Ipoteza e atît de trăsnită că nu are cum să nu te încînte, și atunci caști ochii a mirare și începi să-l citești cu atenție pe V. Lovinescu.
Să ne întoarcem la povestea lui Creangă: bărbatul, venind acasă, găsește cele două femei bocind. Se crucește de atîta prostie și pleacă scîrbit de acasă, numai că în lume dă peste alte patru cazuri de prostie, unul mai flagrant decît altul. Primul caz: un om vrea să care lumina într-un bordei fără ferestre cu ajutorul unei oale (oboroc) pe care o scoate la soare și apoi o duce repede înăuntru. Bărbatul, înlemnit de atîta tîmpenie, îi dă o mînă de ajutor: sparge cu toporul o gaură în peretele bordeiului lăsînd soarele să pătrundă. Interpretarea lui Lovinescu: bordeiul fără ferestre e athanorul, cuptorul ermetic în care alchimiștii se străduiau să obțină marea transmutație, adică piatra filosofală. Fisurarea athanorului duce la o catastrofă alchimică cu compromiterea procesului de dospire a miracolului. Sub aparența unui gest de ajutorare, călătorul săvărșește un atentat la metabolismul ocult din care apar misterele lumii. Călătorul cel deștept e, de fapt, un prost înzestrat cu inteligență sterilă.
Al doilea caz: un om își construiește un car în casă și nu poate să-l scoată pe ușă. Călătorul nostru îi dă o mînă de ajutor: dezarticulează carul, îl trece bucată cu bucată prin ușă, spre a-l reface în afara casei. Lovinescu: călătorul simbolizează rațiunea care strică analitic esența sintetică a misterului universal, carul din poveste fiind, de fapt, Carul cel Mare aflat în sanctuar, adică în axis mundi, care e chiar casa omului prost. Dezmembrarea carului echivalează cu dezvrăjirea lumii sub acțiunea rațiunii. Al treilea exemplu: un tîmpit vrea să urce nucile în pod cu ajutorul furcii, încercare cu totul stupidă din punct de vedere rațional, drept care călătorul nostru deștept îl convinge pe prost să renunțe la tentativa absurdă. Reacția lui Lovinescu: a atinge „podul“ unui lucru înseamnă a-i intui esența, care niciodată nu se află în lucru, ci deasupra lui, într-un plan superior, care se află in Excelsis. Urcatul nucilor în pod înseamnă să pătrunzi esența lumii, procedeu care, cauzal vorbind, pare imposibil, dar nu și pentru spiritul sapiențial.
Al patrulea exemplu: un om prost vrea să-și urce vaca pe casă spre a paște fînul de pe acoperiș. Călătorul cel deștept îl descurajează, lămurindu-l că tentativa e stupidă. Replica lui Lovinescu: în simbolistica ezoterică, vaca ajungînd să pască fînul de pe acoperiș este spiritul de pe pășunea celestă a celor șapte boi, Septem triones, care simbolizează chiar Carul Mare.
Concluzie: în toate aceste exemple, adevăratul prost e călătorul rațional, rafinat și isteț, care are mereu soluții la îndemînă, și care, în virtutea bunului-simț, demitizează implacabil lumea. Limba miezoasă, de aparentă țărănie a lui Creangă, e un truc menit a ascunde adevărata semnificație a snoavei, care, dintr-o caraghioasă poveste cu proști, se preschimbă într-o dezvăluire alegorică a consecințelor funeste pe care rațiunea pragmatică le are asupra filonului de mister al lumii. La fel se întâmplă cu Harap Alb, cu Ivan Turbincă și cu atîtea alte povești semnate de Creangă. Ce-i de comentat în fața unei asemenea interpretări? Pentru Lovinescu, miturile nu sunt invenții, nu sunt nici măcar convenții, și cu atît mai puțin plăsmuiri umane. Ele sunt cioburi rămase dintr-o tradiție primordială asupra căreia memoria colectivă nu a mai păstrat decît o vagă amintire.
Dacă nu împărtășești premisa unui spirit guvernînd lumea, retorica lui V. Lovinescu aduce a psalmodie colosală zămislită de o fantezie fără frîu. Dacă accepți ipoteza divină, atunci putința de a digera dodiile oculte ale apucatului crește. Totul e o chestiune de acord sau dezacord pe seama unei intuiții pe care intelectul nu o poate sprijini cu argumente în stare a fi verificate. Oricum, nimeni nu l-a mai ridicat pe Creangă pe piedestalul unui inițiat travestit în țărănoi cu limbă butucănoasă. Cum nimeni nu a oferit interpretări atît de metafizice la niște povești pe care toți le-am ascultat odată cu încîntare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara