Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
poeţii şi cuvintele lor de Mihai Zamfir

analizăm, de obicei, marea poezie din punctul de vedere al mesajului transmis de ea, din cel al stilului, din cel al performanţei prozodice etc.: o putem analiza oare şi din punct de vedere etimologic, din cel al originii cuvintelor cuprinse în versuri? Sunt cu adevărat poeţii atenţi la asta? Au ei sensibilitate diacronică şi cunoştinţe de istoria limbii?

Am fi tentaţi să răspundem negativ, dar n-am avea dreptate. Să ne imaginăm o clipă că am întreba un poet român contemporan de valoare de unde vine în limba noastră cutare cuvînt, dacă un anumit termen utilizat în poezia lui e de origine latină, slavă sau maghiară. Artistul ar da din umeri şi ar spune că asta nu-l priveşte deloc.

În realitate poeţii autentici – chiar dacă nau habar de etimologie şi de istoria limbii – simt instinctiv etimologia cuvintelor alese şi procedează în consecinţă. Cu un al şaselea simţ, ei intuiesc fără greş originea vocabulelor şi îşi dau întotdeauna seama dacă ele pot fi alăturate întrun anumit context. Cum fac asta? Mister!

Poeţii aleg vorbele cu un instinct sigur, pe care nici un etimolog, istoric sau lingvist nu-l vor putea atinge. Şi atunci? Să conchidem că sondarea a ceea ce s-a numit dintotdeauna „misterul poeziei” începe dintr-un punct neaşteptat, din etimologie.

Cînd a scris faimoasa sa Psaltire în versuri, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Dosoftei avea strînse legături cu Ucraina, îşi făcuse studiile „pe slovenie” şi trăia exilat în Polonia, unde avea să şi moară. Cufundat cultural într-o mare slavă, inspirat în poezia sa de exemplul altei psaltiri în versuri compuse un secol mai devreme de Jan Kochanowski, primul nostru poet extraordinar, Dosoftei, a scris versurile româneşti în metri caracteristici limbilor neolatine şi a folosit predilect cuvinte de origine latină (peste 60% din total). Limba noastră literară era abia în formare şi nimeni nu ştia ce cale va urma ea; poetul Dosoftei însă ştia şi a optat decis pentru limbajul de origine latină. Cum a fost posibil? Uite că a fost!

Peste două secole, poezia românească trăia prin Eminescu momentul fixării tiparului ei lingvistic. Natural, fără să scrie prefeţe, fără a se lansa în polemici, Eminescu orienta limbajul poeziei româneşti moderne doar prin forţa propriului său exemplu. În chip la fel de natural ca Dosoftei cu două secole în urmă, romanticul Eminescu s-a îndreptat tot către termenii de origine latină, punîndu-i tot pe ei la baza limbii noastre literare. Rezultatul: conform statisticii întreprinse de Mihai Dinu, procentul cuvintelor latine moştenite din poezia eminesciană a rămas acelaşi – după două sute de ani – cu acela din poezia lui Dosoftei (63%), iar proporţia de utilizare aproximativ 85%.

Să nu credem că situaţia din poezia românească ar fi una specială, provocată de constituirea tardivă a limbii literare, de disputele lingvistice prelungite pînă în secolul al XIX-lea. Într-o comunitate etnică unde slavonismul a însemnat dintotdeauna refuz al laicităţii, succesivele ocupaţii ruseşti au indus o spaimă ancestrală faţă de slavonism; latinitatea a însemnat prin compensaţie refacerea legăturilor cu Roma, deschiderea culturii spre Occident, laicitate.

Exemplul românesc nu a fost izolat în lumea europeană. Şi în alte ţări şi în alte culturi, marii poeţi şi-au compus versurile din impuls etimologic instinctiv, alegînd mai ales acele cuvinte care aveau mari şanse să fie folosite şi peste două sau trei secole, cuvintele aparţinînd unei limbi atemporale. Ajungem astfel la o constatare pe cît de surprinzătoare, pe atît de uşor explicabilă, dacă invocăm etimologia: în limbile europene, marii poeţi au utilizat cuvintele vechi şi comune, pe cele cu valoare mare de circulaţie. Există pînă astăzi puţini poeţi de asemenea factură excepţională, dar ei caracterizează punctele nodale ale evoluţiei literare naturale.

În poezia portugheză avem un singur exemplu convingător, pe cel al lui Camões din Sonete – doar pe cel din sonete; numai el a reuşit, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, să scrie poezie într-un limbaj rămas neschimbat pînă astăzi. I se poate adăuga Fernando Pessoa, autor cu mari şanse de a ocupa poziţia unui „nou Camões”. Ar trebui să mai aşteptăm însă aproximativ un secol pentru a putea verifica afirmaţia.

În poezia franceză, cu o existenţă aproximativ egală în timp celei portugheze, întîlnim, de asemenea, cîteva exemple; două rămîn însă indubitabile. Conform celei mai originale şi mai profunde Antologii contemporane a poeziei franceze, semnată de Jean-François Revel, numai Villon (secolul al XV-lea) şi Baudelaire (secolul al XIX-lea) au atins în versuri excelenţa absolută. Doar ei au transformat în aur tot ce au atins – indiferent de temă, de tip al versului, de atmosferă a poemului. Restul operei marilor poeţi francezi ar cuprinde, după Revel, numai „fragmente” de poezie, chiar dacă unele consistente.

Care e proba duratei estetice, a tinereţii fără bătrîneţe? Simplă. Alegi una dintre poeziile celebre ale poetului de acum cîteva veacuri şi încerci să vezi dacă sensul i s-a modificat cît de puţin, dacă vreun cuvînt contemporan ar putea înlocui cuvîntul din versurile străvechi şi memorabile. În caz că răspunsul e negativ, putem pregăti liniştiţi cununa de lauri.

Şi poezia românească? Dacă îl excludem pe întemeietorul variantei ei culte, pe Dosoftei, pînă astăzi doar Eminescu poate rezista probei. Ce-i drept, nu avem o poezie veche de nouă secole, precum cea portugheză sau cea franceză, însă termenii generali ai regulii par a se menţine în cazul oricărei literaturi europene.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara