Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Poem de Judith Meszáros de Ion Paul Sebastian


1.
cineva acolo mă aşteaptă
în barul de vizavi aşteaptă mereu
se rujează, îşi priveşte ceasul plictisită, ceasul ei crescut direct din frunte
osul frontal vărgat cu orare
se rujează - degetele ei ca două flaute, suflă vîntul în ele
degete moi de argint, şade
picior peste picior, soarbe cafeaua, ea
coborîtă din oglinzi, roşie, întunecată, acoperită de fum
semănînd leit cu o locomotivă
împăturind cu grijă ziarul în care apare portretul meu de urmărit federal
cu cecul nostru comun purtat la gît ca un lănţug
la vedere
da, cineva acolo mă aşteaptă iar
o femeie-locomotivă, promiţătoare, acolo
peste pod peste rîu peste tibiile umane legate cu ceară
podul de tibii peste
al o sutăcinzeci şi şaselea val este cineva
o femeie de fum, o-mbrăţişare de smoală un rîs
fără gură
cineva acolo mă aşteaptă în timp ce eu zac între ziduri
şi nu găsesc uşa, nu găsesc pragul
aş veni dar mă zbat
ca o muscă nătîngă în cleiul amintirii-gîlcevei
zac înconjurat din toate părţile de oglinzi de portrete de zid
zid
în care bat cu pumnii ţip, glasul nu poate părăsi
dar acolo cineva într-adevăr mă aşteaptă
acolo în mîine, în timp ce eu zac în acest azi fără sfîrşit
mă aşteaptă într-adevăr cineva
poate că moartea poate că moartea poate că moartea
doldora de ceasuri şi bani
trece-mă trece-mă dincolo îţi dăruiesc femurul meu
tibia mea lunecoasă
trece-mă-ţi zic
şi pe mine m-aşteaptă cred cineva

2.
vînturi. cum stai în fereastră privind peste umăr iar dincolo, marea, val după val
cearceafele umflate ale vîntului înaintînd, nisipul umed, scoici meduze-avortate
ca nişte bucăţi de creier zvîcnind spasmodic în curtea abatoarelor, urlîndu-şi mut
rugăciunea din urmă
piele şi oase carbonizate acolo înspre ponton
înălţînd un far fosforescent pentru întîmpinarea şalupelor în ceaţă
un far
din schelete de pescăruş de om şi balenă, precum şi alte mamifere acvatice
la ponton
luminînd acolo în ceaţă val după val şi tu
prinsă în cadrul ferestrei schiţezi un fel de surîs
tu sau doar conturul tău alb ezitant
iar eu adîncit în lenea fotoliului privesc, întind o mînă, ceaţă
ceaţă şi vînt
numai şoapte glasuri şerpi metafizici
răvăşindu-mi pielea şuvoiul sîngelui dorinţa ţîşnind
iar conturul tău aproape că s-a răsucit acum înspre mine
aripa ta albă mă-nvăluie apoi
soseşte aripa ta de fum şi catran
ai adormit întreaga noapte în braţele mele, ascultînd lipăitul pescăruşilor, vîntul în zori
ai pătruns tăcută sub pielea mea
de-atunci te port ca pe un semn ciudat şi greu de-nţeles
te port stînd în fotoliu, pîndind conturul tău ars în fereastră
farul fosforescent, marea umflîndu-şi cearceafele. vînturi
pîndind
umbra şalupei salvatoare

tac. tu taci. glasuri biciuind pînă cînd
ţîşneşte moartă dorinţa.

3.
priveşte în jos, o, tu lună bălaie
aceste zdrenţe, aceste oase, acest marş
care nu se mai termină
pămîntul crăpat, nămolul roşu ţîşnind
şi picioarele noastre afundîndu-se pînă la genunchi în sînge
proptindu-ne de-aceste cruci, de-aceste morminte
cum ne-am propti de propriile noastre oase, cum ne-am răzima
unul în arcuirea vertebrelor celuilalt, priveşte
o clipă în jos, o, tu lună plină de zîmbete
roua diavolului se usucă şi rînjeşte pe ierburi
de-acolo rînjesc şi dinţii lăptarului pornit acum două seri
cel care nu ne-a mai adus laptele pe prag
acolo rîde iedera dintre dinţii cărămizilor roşii floarea-soarelui
creşte direct pe morminte
în seri de vară învăţătorul stă singur pe pragul şcolii pustii
el a văzut sacrificiul băiatului de lăptar îi e frică şi lui acum
în curînd el trece prin faţa bisericii el trece podul
oare ce vînturi mişcă clopotele, oare cînd se arată
cavalerul fără cap? cavalerul de negură?
băiatul de lăptar a încercat să fugă, a încercat să ţipe
precis cavalerul a fost, cel fără cap, zic copiii
şi pîndesc pînă noaptea tîrziu podul de peste ape
o, tu lună bălaie priveşte şi vezi
cînd porneşte alaiul cel nesfîrşit, marşul de oase şi zdrenţe
copiii albesc, vara devine tîrzie
în cer se trezesc fulgere, marşul va fi ne-ntrerupt
şobolani uriaşi se înalţă pe labele din-napoi şi înalţă urale
carnea a fost proaspătă, ochii lăptarului privesc decupaţi din borcan
o fată-şobolancă ia borcanul şi-l strînge la sînii uzi
ce vînt mişcă clopotele, cine pe cine boceşte
acolo în rîu o umbră de smoală - e călăreţul fără cap, zic copiii
învăţătorul tremură de frică, el a văzut totul, va înnebuni probabil
priveşte o clipă în jos tu lună bălaie şi vezi
pe cîmpul fără recolte cum dansează fetele-şobolan şi băieţii-şobolan
se-mpreunează, nasc ştiuleţi de porumb, larve tandre
zvîcnind de durere şi spaimă, o, tu
lună bălaie priveşte şi vezi
vara s-a dus, toamna fumegă printre morminte ce cresc
podul a fost surpat, iar călăreţul fără cap se pare
s-a topit cu ultimele zile ale verii, s-a dus
la fel învăţătorul, la fel şi păsările călătoare
doar o barză mai adastă pe turla bisericii, orele cresc
violete şi lungi, landele fumegă
priveşte o clipă din ceruri o, tu luna bălaie
toamna-ţi rînjeşte cu aurul ei mărunt printre crengi

4.
despre aparenţa lucrurilor ce am putea să mai spunem?
dau să te iau în braţe şi te transformi în puţină ceaţă
o ceaţă aurie impregnată în palma mea
împleticită între liniile destinului dau s-ating
fereastra dulapul patul, dar ele nu vor să piară
şi totuşi
poate că mîngîierile noastre aurii impregnate-n pereţi erau mult mai reale
şi sărutările noastre şi mai ales vorbele
cuvintele noastre săpate adînc sub pielea luminoasă a timpului
termitele morţii zadarnic săpînd galerii desfrînate
mai simt între buricele degetelor trupul lor poros, veninul lor argintiu
toate acestea ar fi trebuit să fie mult mai reale
gustul morţii-ntre dinţi cum altdat gustul de iarbă
şi palmele mele în jurul cărora creştea ne-ncetat sîngele
sîngele ocolind relieful atingerii tale
cum răul împresoară şi ocoleşte binele
şi noaptea cosmică împresoară mărunta noastră zi
această zi aruncată-n cazane, fierbînd colcăind
cu magma stelară laolaltă, iată
toate acestea ar fi trebuit să fie mult mai reale
şi despre vină se poate vorbi şi despre ispăşirea mereu amînată
cu neputinţă îţi scriu
neputinţa de a iubi, neputinţa de a mă sinucide
brusc indolent, sfîşiindu-mă cu o lamă de aer
neputinţa urlînd neputinţa umplîndu-se cu ură în loc de plăgi
şi iată-mă transformat într-o ciudată sperietoare de ciori
împărţind verdicte nu întotdeauna drepte
cu un rîs idiot lăţit pe faţa mea întreagă
pînă la acel grad al delirului unde şi crima părea îngăduită
în hohotul cosmic, el însuşi criminal
asist
la destrămarea timpului şi-a tuturor aparenţelor
lovesc fereastra dulapul şi patul
sînt ţandără
dau să te iau în braţe şi te transformi în puţină ceaţă
aurie impregnată în palma mea
dar despre aparenţa lucrurilor am putea să mai spunem
multe alte nimicuri

5.
treceam prin oraş
cum aş trece printre propriile mele amintiri lepădate
constructe ciudate de plasme şi vis eu treceam
printr-un oraş ce n-a fost nicicînd un oraş născut mort
ce îl purtam sub piele pulsînd veninos
un oraş de amintiri deşucheate
treceam
cu pasul uşor poate căutam benzinăria poate
el mă aştepta acolo în salopeta lui spălăcită aşa
cum l-am zărit odată într-o poză decupată din news
poate intram şi eu printre rînduri - rînduri tipărite
în acelaşi ziar gălbejit
în buzunarele mele necheza un pistol şi atunci
gagicile au ţipat toţi şi toate
cunoşteau intenţia mea criminală
eu păşeam printre litere şi fraze neterminate
treceam doar pe-acolo prin micul oraş
ce îl purtam pe sub piele şi-am apăsat pe trăgaci
glontele a intrat direct în inima lui şi el a murit
s-a prăbuşit din poza aceea de ziar
gagicile au ţipat îngrozitor şi eu am dat să le sugrum
sîngele a împroşcat toţi pereţii, toată memoria
flască gelatinoasă teşită pe prag
tot sîngele
dar eu treceam doar aşa lejer prin oraş

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara