Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Poeme cu tâlc la vedere de Nicolae Manolescu

Așa cum există făpturi acvatice cu scheletul la vedere, există, iată, în culegerea lui Horia Gârbea (celălalt țărm, Editura Neuma, 2017), o poezie cu tâlcul la vedere.
Având, altfel spus, un sens poetic gata descifrat de poetul însuși, de obicei în finalul poemului, ca o „poantă”, procedeu cunoscut în fabula clasică. Sunt și poeme al căror înțeles e limpede în măsura în care e pur literar sau chiar livresc. Și unele, și altele seamănă cu niște parabole, mici povestiri sau scene al căror rost ni se dezvăluie la sfârșit, uneori sub o formă paradoxală, precum în versurile care urmează: „în fiecare zi/ mă apuc de altceva/ și după o vreme/ mă trezesc făcând/ același lucru” Se vede că Horia Gârbea l-a citit bine pe Shakespeare, înainte de a-l traduce: în câteva sonete ale acestuia, regăsim paradoxul și, în cazul de față, și ideea, doar că trasă spre făcutul poeziei înseși: „Îmbrac în haine noi vechile rime,/ Făcând continuu ce s-a mai făcut”. Traducerea e, firește, a lui Gârbea, și o găsim în recent apărutul volum de Sonete alese și alte versuri, tot la Editura Neuma. Mai este ceva care se cade amintit în legătură cu poetul englez. În Sonetul XXIII, plângânduse de cuvintele care risipesc „forța dragostei”, Shakespeare le preferă „muțenia” artei. Într-un scurt poem experimental, Gârbea scrie: „arunc balastul cuvintelor/ debordând emoții/ fără gândul intrării/în jocul lor”. Ideea pare să fie aceea de a face să tacă emoțiile în poezie. E, în fond, un crez antiliric, pe care poemele din volumul de față îl ilustrează cu asupra de măsură. De aici decurge similiepicul, care încheagă parabolele în jurul unui tâlc. E greu de descoperit un exemplu contrar, de comportament liric. Tipurile de poezie lirică au fost de multe ori sistematizate, începând cu Estetica lui Schelling și sfârșind, la noi, cu studiile lui Liviu Rusu și E. Negrici. Fie că își exprimă nemijlocit emoțiile, fie că poartă o mască sau joacă un rol, poetul liric vobește în definitiv despre sine. Ceea ce nu se întâmplă niciodată la Gârbea. Poezia lui nu e nici măcar indirect lirică, așa cum nu e nici a lui Top`rceanu, remarcabil autor de fabule din lumea vegetală și absolut banal în câteva, rare, momente de confesiune, nici la Coșbuc, magistral când aduce în scenă personaje și evenimente din lumea satului, sau, în fine, nici în Epistolele lui Grigore Alexandrescu. Doar că toți aceștia țin de o altă vârstă a literaturii, în care liricul se afla, în poezie, în competiție liberă cu epicul, cu dramaticul sau cu didacticul. Mai toți contemporanii din secolul XX ai lui Gârbea liricizează tot ce poezia atinge și găsesc de fiecare dată o cale de a ajunge la ei înșiși, indiferent cât e de lungă sau de întortocheată. Eul liric e complet absent în versurile din celălalt țărm. Până și un poem în care poetul se prezintă pe sine drept Baraba și folosește persoana întâi, rarisimă în rest, se intitulează Necunoscutul.
Nu lipsește, desigur, eul poetic. Parabolele lui Gârbea sunt surprinzătoare, pline de hazul ideii, de un umor intelectual, pigmentat uneori cu sugestii livrești. Și, aproape fără excepție, bine articulate, pe mai multe planuri, capabile să susțină cel mai subtil suspans în privința semnificației poetice. Autorul, care e și dramaturg, cum se știe, pare a le fi conceput în așa fel încât să poată fi rostite cu voce tare, nu doar citite. Parabolele au un miez dramatic evident. De egală valoare fiind, poate fi reprodusă, spre ilustrarea spuselor critice, oricare dintre ele. Am ales-o pe aceea care încheie volumul, intitulată Ceasornicarul:

Odată-n an, sau chiar mai rar,
Îl caut pe ceasornicar.
Și nu mi-e drumul în zadar:
Lăsați-l – zice – că-l repar.
Dar eu demult stau ca pe jar.
Zău, nu am timp – grăbit sunt foc.
Te rog, repară-mi-l pe loc.
El scoate dintr-un galantar
O trusă cu instrumentar,
Își pune-un fel de ochelar
Și meșterește un minut
Spunându-mi, gata, l-am făcut.

Am observat ceva bizar
Privindu-l pe ceasornicar:
Mă uit la frunte și la dește
Și văd că nu îmbătrânește,
Iar fiecare rid la el
De trei decenii e la fel.

Chiar părul astfel grizonat
De zeci de ani e neschimbat.
Nu pare nici mai cocoșat,
Nici dinții nu i s-au stricat –
Același alb imaculat. ș...ț

Dar, lucru, neobișnuit,
De când îl caut, negreșit
Odată-n an, cum am vorbit,
Nici eu n-am mai îmbătrânit.
Oglinda-n orice dimineață
Parcă-mi arat-aceeași față.

Ieri, răsfoind niște ziare,
Văd că nevastă-mea tresare
Și-mi zice, arătând ziarul:
Vezi? A murit ceasornicarul.

Se remarcă îndemânarea versificației, acurateța ortografică (interesant de relevat este că poetul, care pune toate virgulele unde trebuie, și începe fiecare vers cu majuscula tradițională, inclusiv titlul, are în volum poeme în care predomină litera mică, în titluri, inclusiv) și nota de gravitate pe care cade cortina.
O Addenda conține câteva scurte proze buzzatiene, veritabilă temă cu variațiuni, al căror tâlc îmi scapă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara