Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Poeme de dincolo de Irina Petraş

Alexandru Vlad, Poemele/The Poems; cuvânt înainte de Ion Mureşan; traducere şi prefaţă de Virgil Stanciu; postfaţă de Al. Cistelecan; desene de Alexandru Pasat, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015, 116 pag. Însoţite de delicatele portative (cardio)grafice ale lui Alexandru Pasat – traduceri plastice ale intermitenţelor, ale reticenţei şi discreţiei, ale ezitărilor şi domesticirii primejdiilor venite dinspre trupul muritor –, dublate de o versiune englezească semnată de Virgil Stanciu – care scrie şi o prefaţă –, iată ieşite la lumină poemele prozatorului Alexandru Vlad.

Apărute prin „Vatra”, pitite discret prin buzunare, ele spun despre „lumina ascunsă în lucruri” (în romanul postum, apărut şi el în toamna aceasta, la Editura Charmides, cu titlul Omul de la fereastră, lumina apare de 110 ori!), tot mai împuţinată sub pânda morţii, şi despre singurătate şi zădărnicie: „Am vrut un gard în faţa casei mele / Să mă protejeze, să pună casa în valoare. / Nimeni n-a vrut să m-ajute, / nimeni n-a considerat că asta ar fi o prioritate / Ba chiar mi-au pus beţe-n roate. / «O prostie! Poţi să-ţi faci mai degrabă o fântână.» / Gardul acela nu există nici astăzi. / Nu există nici fântâna. / Şi prietenii mă bârfesc: Un om nehotărât! / O casă care va rămâne curând pustie” (Gardul ).

Reţin câteva detalii de istorie literară din postfaţa lui Al. Cistelecan, care identifică două mici jurnale: unul „rarefiat de iluminări nostalgice, de insinuări ale mirajului în grila de monotonii a cotidianului”, altul – „concis jurnal de pregătire a pragului”:

Cum cartea aceasta frumoasă e şi un fel de reuniune sentimental-amicală în amintirea nu de mult dispărutului, să mai transcriu aici din cuvântul înainte al lui Ion Mureşan: „Prietenul meu a avut o relaţie cu totul deosebită cu poezia. Şi nu greşesc deloc spunând că întotdeauna mi s-a părut un pic exagerat respectul lui pentru poezie. Cred că lui Alexandru îi era frică de poezie. […] Acum e pentru întâia oară când văd poeziile lui Alexandru Vlad adunate la un loc. Acum abia înţeleg de ce îi era frică de propria-i poezie. Căci poezia lui e plină de semne prin care i se părea că este avertizat că cineva încearcă să-i fure «lumina ascunsă în lucruri». Fiecare poezie a lui e o fisură prin care răzbate răsuflarea lumii de dincolo”.

Dincolo de surpriză şi de recitirea lor pioasă, descopăr în poemele acestea dovezi că nu greşeam când vorbeam altădată despre melancolia atenţiei fixate obsesiv asupra obiectelor acestei lumi, despre imixtiunile plastice, întotdeauna neaşteptate, despre strania excitaţie, misterioasă şi oarecum vag ameninţătoare, care se transmite cititorului (Vezi excelenta Acuarelă de seară „E seară şi oraşul şi-a amestecat culorile / ca o acuarelă umedă. / Vântul umed de primăvară timpurie / duce norii să-i aprindă în roşul amurgului, / dar norii-s umezi şi nu ard… / Umezi sunt şi ochii trecătorilor. / Asfaltul ud se joacă cu luminile, / le răsfiră-n culori, le ţese, le destramă / şi le scaldă în apa curată de ploaie / dizolvându-le ca pe o pânză”), despre maniile de orfevrier care transferă într-un nefiresc de un fel cu totul special cele mai banale întâmplări cotidiene (precum în Carpe diem: „Nu-mi amintesc când am văzut, / copil fiind, / pentru întâia oară în viaţa mea munţii. / Trebuie să fi fost un uriaş orizont zimţat / ce nu putea aparţine nici cerului nici pământului. / Dar, vai, n-a fost nimeni de faţă să-mi spună: / Copile, nu uita, / deschide bine ochii: / Aceasta e una din zilele pe care vei încerca să ţi / le aminteşti, / zadarnic, / toată viaţa de aci înainte”), despre atenţia cu care ascultă semnale tainice de dincolo. Constatarea năucă a unui personaj din Ploile amare: „Deci asta e, îşi spuse fără să se gândească la ceva anume, nu mai mult decât atât. Şi când nici măcar asta nu e, de ce ţi se pare lipsa atât de mare, aproape profundă?” capătă un soi de răspunsuri târzii în poemele de-acum. Sunt toate melancolice, cu ecouri prelungi, când revărsate epic (precum în Poem: „şi încet-încet mi s-a strecurat în suflet senzaţia covârşitoare / că toată viaţa mea, de atunci şi până acum, cu toate realizările ei, / certitudinile câte-au fost, familia, copiii de care sunt de multe ori atât de mândru, / ieşirile în lume, serile în care am fost aplaudat / ca semn de recunoaştere a unor merite academice, / casa lângă care am sperat să-mi găsesc liniştea, toatetoate, în toată înlănţuirea lor, / nu sunt altceva decât o viaţă de secondhand. / de parcă mi s-ar fi luat cu un gest lumina ascunsă în lucruri”), când avare şi aproape criptice, dar, mai ales, au toate un fior şi o înfiorare de transmis.

În loc de încheiere, Cluj: „Clujul e oraşul căruia îi simt lipsa / Oriunde m-aş afla. / Şi când mă-ntorc o simt şi mai tare, / Ca dovadă că sunt acasă”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara