Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Poemul provocat de Daniel Cristea-Enache


In epoci de relativă normalitate istorică şi de pioase confuzii amestecând principiile vieţii cu ale literaturii, criticii - de la T. Maiorescu la E. Lovinescu - disociază; iar scriitorii adevăraţi se conformează. Eticul, etnicul şi esteticul sunt bine, pedagogic diferenţiate, scoase din magma înţelegerii comune şi înscrise ca valori în planuri distincte de referinţă. Arta veritabilă e în sine morală, chiar dacă fragmente mai greţoase ale ei par să ne demonstreze contrariul. O alterează tocmai conjuncturalul de care se impregnează, genuflexiunea făcută în faţa unor realităţi socio-politice imediate. Aceste lucruri se învaţă pe băncile şcolii şi se află în bagajul intelectual al oricărui literator. Dar cum stau lucrurile când realitatea exterioară, alterată ea însăşi, presează, deformează, mutilează rosturile şi ţesuturile literaturii? Mai putem, atunci, disocia cu seninătate metodologică între etic şi estetic, văzând în Poezie (cu majusculă) o hermină pe care murdăriile din jur n-o pot atinge?

Versurile Marianei Marin răspund, scurt şi net: nu. Întreaga creaţie a poetei "optzeciste", aşa cum se expune în antologia Zestrea de aur, formulează un protest coerent, de o uimitoare limpezime morală, şi modulează liric o atitudine reflexiv-combativă. Un război de o sută de ani, volumul de debut, este (în pofida titlului cu o simbolistică belicoasă) poate singurul moment artistic de respiro al autoarei, care îşi scoate acum la lumină imaginile şi obsesiile personale, acea zestre netransmisibilă din imaginarul fiecărui scriitor. Dar "camera albă" şi "războiul de zăpadă", statuia celebră din piaţă şi sala de disecţie, ca o casă fără oglinzi, încep deja să pulseze radioactiv, răsfrângând din conştiinţa poetei în a cititorului razele negre ale timpului istoric. Biografia "cu zgomot de hârtie arsă" şi starea "solzoasă" în care se zbate personajul feminin tind să se suprapună, într-un continuum viaţă-text bine ilustrat de producţia generaţiei '80. Ceea ce o distinge însă pe Mariana Marin de majoritatea voioasă, ludică a congenerilor este anume gravitatea ei structurală, pe care o regăsim la poeţi ca Ileana Mălăncioiu şi Dorin Tudoran. Chiar şi atunci când stilul colocvial interferează expresiv cu cel înalt, nu avem în faţa ochilor simpatice teribilisme, gasconade textuale, dar o infiltrare perceptibilă a dramei în cotidian: "Vrei să treci mai departe/ dar posibila ta moarte îţi sare în faţă cu un pântec greoi./ Auzi: nu, sufletele noastre nu pot fi salvate./ Îţi desfaci braţele/ şi fil fil în cuptorul de sticlă./ Ai venit./ Ai văzut." (Apel în sala de disecţie). Apelative ironice de tipul "iubire", "dulceaţă", "îngeraşule" sunt, tot astfel, marcaje prin care o realitate sumbră şi batjocoritoare semnalizează câte unui personaj ingenuu raportul de forţă, menghina istorică în care ar trebui să-şi ducă, strivită, existenţa. Numai că personajele predilecte ale Marianei Marin (poeta etern-adolescentă, refuzând încăpăţânată "maturizarea" conformistă; ori Anne Frank, copila găsindu-şi sfârşitul în lagărul de la Bergen-Belsen) nu sunt maleabile şi bune conductoare ale imperativelor zilei, ci materiale umane realmente refractare. Linia curbă a flexibilităţii convingerilor şi a mlădierii comportamentale nu apare, aici, nici măcar din neatenţia eului liric. Încordat la maximum, cu aşteptări morale contrariate, dar vibrând prin toate corzile poemului, acesta exclude aprioric acomodarea călduţă, tranzacţia laborioasă, simpla colaborare.

De aici şi senzaţia de stranietate pe care o dau numeroase versuri, indiferent de anul şi maniera în care au fost scrise. Al doilea volum al poetei, Aripa secretă, a putut apărea în 1986 printr-un subterfugiu editorial convenit cu Florin Mugur, redactorul de carte. Întrucât viziunile tinerei autoare erau prea întunecate, expresioniste, distonând puternic cu optimismul oficial, ele au fost translate în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, dincolo de sârma ghimpată şi cuptoarele lui Hitler. Iată motivul pentru care mai multe poeme (peste douăzeci) apar, cu mici modificări, în două secţiuni ale antologiei: în Aripa secretă, ca şi în Atelierele (editate în 1991). Comparându-le, nu descoperim îmblânziri ale tonului, diminuări ale potenţialului exploziv. Doar fitilul e lăsat, aşa-zicând, mai lung, pentru ca deflagraţia anticeauşistă să fie "acoperită" de zgomotul celeilalte, antifascistă. Radiografia lirică merge însă până în adâncul totalitarismului, fie el roşu sau brun, pregnanţa morală însoţindu-se şi luptându-se cu plastica elementului malign: "Câtă frumuseţe se poate ascunde/ sub cearcănele tale, demnitate?// Iată-mă cum muncesc aici,/ în atelierele reci,/ cum îmi oblig tinereţea la penitenţă,/ cum refuz să cred că dincolo de ferestre/ se naşte ceva care nu-mi seamănă./ Şi cui aş putea explica/ dorinţa ascunsă/ (viermele gânditor)/ de a mi se întâmpla lucruri obişnuite?/ Uneori îmi imaginez/ o imensă piaţă publică/ în care ideile sunt jupuite încet/ (pielea lor foşnitoare)/ şi aprind un rug din carne de om.// Numai atunci mi se întâmplă/ să înţeleg gândul/ îmbălsămat doar de demnitatea ta, frumuseţe." (Elegie XX).

Autorii de viziune şi expresie barocă învelesc în faldurile poemelor pe care le compun lucruri şi gesturi obişnuite, mărunte, din universul domestic şi proximitatea familială. Emil Brumaru ajunge chiar să ridice casnicul la puterea metafizicului, făcând din coada unui motan sau a unui ibric treptele unei filozofii... La Mariana Marin, accentul e pus invers. Pe un ton firesc, semi-colocvial, lipsit ostentativ de "poezie", sunt înşiruite adevărate grozăvii, fapte abominabile, suferinţe inimaginabile. Ironia şi patetismul, cele două feţe ale medaliei, se susţin şi se contrează reciproc, aşa cum realitatea şi literatura muşcă, fiecare, din teritoriul celeilalte: "Refuz să mai privesc realitatea în faţă./ Port în braţe doar poemul acesta/ care miroase urât - câine mort./ Îl pocnesc şi bucăţi de carne/ sar din râsul hidos./ Plec atunci la marginea mării să mă spăl./ El îmi sare în faţă/ şi mă trezesc în hainele de luni/ funcţionar tăcut,/ spoind lumea cu literele unui alfabet/ singuratic şi mort./ - Trebuie notat totul, îmi şopteşte/ manşeta mea roasă de viaţă./ Inventează acolo unde ochii îţi cad înaintea plânsului/ şi limba se desfată înainte de râs (...) Trebuie notat totul, spunea/ manşeta mea roasă de viaţă./ La întretăierea acestei lumi/ cu imaginea sa despre sine/ am privit realitatea în faţă." (Pumaho). Treptat, poeta se va scufunda în propria dramă, ridicându-se tot mai rar şi mai greu la suprafaţă. Volumul Mutilarea artistului la tinereţe este un impresionant memento al suferinţelor îndurate de o fiinţă de carne şi sânge, fără pavăza de hârtie a textualiştilor, o femeie îmbătrânită prematur, cu "stelele sus" şi "moartea aproape", cu putregaiul singurătăţii neputincioase rănindu-i gâtul, un om distrugând şi autodistrugându-se, vomitând la marginea unei lumi părăsite de Dumnezeu: "De m-aş putea odihni în oricare scenariu al vieţii,/ în cotloane diverse şi simple, cinstite,/ unde să nu existe decât un pat în care să dorm/ şi un lighean în care să vomit/ tot ce dându-mi ai luat, Doamne,// să tot vomit." (Elegie).

Departe de a fi duioase, "lichide", elegiile acestea comprimă şi desfăşoară o tristeţe fundamentală şi incasabilă, o deprimare adâncă, dar coagulată sarcastic şi făcută să rănească sensibilităţile. Regăsindu-le, în acest fel, şi verificându-le. În lirica antilirică a Marianei Marin oamenii iau trăsături de câini, unghiile protestului sunt acoperite de ghearele acaparatoare, utopiile se transformă în gunoi - şi, contemplând toate aceste jalnice metamorfoze, personajul care spune eu îşi bea ceaiul agăţându-se de umila cană ca de un ultim reazem al existenţei. Din războiul de o sută de ani, din atelierele morţii şi din tinereţea mutilată a artistului nu există scăpare. Salvarea poetului stă în perpetua, deşi inutila, revoltă, în Acţiune - grafiată aşa, şi regăsită de Mariana Marin în programul poeţilor germani din Aktionsgruppe Banat. (Fără ei, Semnul, Punct oferă indicii clare pentru această filiaţie.) Grupul activ la începutul deceniului opt şi care a dat scriitori ca Rolf Bossert, Richard Wagner, William Totok, Herta Müller i-a oferit remarcabilei autoare "optzeciste" modelul unei implicări reale, în şi prin poezie, dincolo de bariera protectoare a evazionismului estetic şi a textualismului postmodernist.

Poemul provocat, inervat de ticăloşiile şi mizeriile livrate ca hrană spirituală, scandalizat de dispersia Răului şi alcătuit pe un întreg portativ al protestului, este în fond unicul ei spaţiu de siguranţă. O pagină rugoasă, un text plin de cuie, în care corpul moral al poetei se înfige pentru a se elibera.

Mariana Marin, Zestrea de aur, antologie de autor cu un text critic de C. Rogozanu, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2002, 320 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara