Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Noul val:
Poeta şi pickhammer-ul de Alex. Ştefănescu

Anca Mizumschi, În moalele cerului,
Timişoara, Ed. Brumar, (ilustraţie copertă: Florin Stoiciu), 2012, 68 pag.

La un spectacol de teatru pus în scenă de Andrei Şerban, actorii îi întâmpinau pe spectatori la intrarea în sală, îi apucau de mâneci şi îi conduceau cu forţa la alte locuri decât cele menţionate pe bilete.

Intenţia era de a-i smulge din confortul obişnuinţelor lor şi de a-i face mai receptivi la spectacol.

Într-un mod similar procedează Anca Mizumschi în volumul de versuri În moalele cerului (în treacăt fie spus, a devenit mecanic-previzibilă această construire a titlurilor pe câte un joc de cuvinte, după Anca lui Noe şi Versouri). Ea îşi bruschează cititorii, ca şi cum ar vrea să-i trezească. Nu dispune, pentru cucerirea lor, de un flaut fermecat, ci de un pickhammer.

Aproape fiecare poem începe cu versuri de o expresivitate violentă. Iată ca exemplu poemul Comerţul cu răni:

„Singurul lucru pe care îl aveam erau rănile./ Stăteau agăţate de noi ca nişte globuri de Crăciun strălucitoare/ pe dinafară şi de câte ori răsărea soarele le puneam în lumină/ să le vadă şi ceilalţi.”

Din nefericire, după acest prim şoc, urmează o argumentaţie poetică verbioasă sau, dimpotrivă, eliptică şi ininteligibilă. Este ca şi cum poeta însăşi ar fi ameţită de forţa loviturii de la început şi n-ar mai găsi o continuare.

Poemul din care am citat se dezvoltă dezamăgitor prin adăugarea de noi şi noi precizări la metafora iniţială, ceea ce distruge caracterul fulgurant al metaforei şi o transformă într-o alegorie tărăgănată şi plictisitoare (aşa cum se întâmplă în poeziile mai puţin inspirate ale lui Marin Sorescu):

„Fiecare casă avea rana ei principală/ şi o mulţime de răni mai mici, pe care urcai ca pe nişte scăriţe/ atunci când voiai să ajungi la alte generaţii. Era simplu,/ în fiecare duminică dimineaţa mergeam la biserică şi apoi la târg/ unde încercam să ne punem în valoare. Rănile din sud/ se întâlneau cu cele din est şi oricine avea ceva de oferit şi ceva de vândut” etc.

Iată şi alte exemple. Poemul La rând începe spectaculos cu propoziţia. „Lumina se aducea în vagoane de marfă” (mai clar ar fi fost cu vagoane de marfă, ca să nu se înţeleagă că vagoanele erau destinaţia luminii şi nu un mijloc de transport). Apoi, textul se diluează prin descrierea inutilă a cozilor care se formau în gări şi trecerea la o reprezentare sofisticată a distribuirii luminii ca o împărţire a amintirii luminii etc. „Nimeni nu mai ştia unde a fost prima gară”, declamă în cele din urmă poeta, dramatic, făcându-ne să ne întrebăm de ce ar fi trebuit să se ştie unde a fost prima gară.

Schema poemului Sărbători de familie este aproximativ aceeaşi. Întâi, două versuri care impresionează puternic:

„La fiecare sărbătoare bunicii făceau întâi o groapă în pământ/ unde încăpeam toţi ca într-un uter, un fel de autobuz de familie.”

Era bine dacă autoarea se decidea: uter sau autobuz de familie, ca să nu deruteze. Dar, oricum, versurile au ecou în conştiinţa noastră. Ceea ce urmează strică însă totul prin verbiaj şi prolixitate:

„Mergeam la toate petrecerile, nimeni nu era cu adevărat singur,/ până când anul morţii a dispărut, şi nimeni nu a mai ciocnit cu nimeni,/ nimeni nu s-a mai întâlnit cu adevărat” etc.

Un ultim exemplu. Poemul Mariana începe cu versuri de o stranie originalitate:

„Tot ce va rămâne din mine va fi o pulbere fină de oase/ aşezată pe mobilă ca un praf, în care vei scrie cu degetul/ te-am iubit, mariano”.

Restul putea să lipsească:

„...gândindu-te/ cum să transformi imaginea asta/ într-o sirenă tatuată pe braţ/ goală puşcă sub tricoul tău şi adormită” etc.

Nicio poezie din carte nu este integral bine scrisă. Tot ce are de spus poeta spune pe nerăsuflate în primele versuri, apoi, epuizată, compune fraze nerelevante, dintr-un fel de conştiinciozitate formală, ca să nu rămână poezia prea scurtă.

Acest neprofesionalism este, probabil, preţul plătit de Anca Mizumschi pentru infidelitatea ei faţă de literatură, pe care a abandonat-o de câteva ori de-a lungul vieţii în favoarea unor activităţi mai puţin eterice. Regret că s-a întâmplat aşa, pentru că am remarcat-o încă de pe vremea când era elevă de liceu (la începutul anilor ’80) şi i-am publicat (proză!) în SLAST. Mizam pe talentul ei, care era evident. Ceva din vestigiile acestui talent, necultivat şi neexersat, le regăsim în volumul În moalele cerului. Pe linia Mariana Marin, Angela Marinescu, Marta Petreu, Anca Mizumschi scrie (încearcă să scrie) o poezie gravă, rechizitorială, care nu îl încântă pe cititor, ci îl bruschează pentru a-l face să se trezească dintr-o presupusă somnolenţă.

P.S. La spectacolul de teatru evocat la începutul acestui articol, eu n-am intrat în jocul propus spectatorilor la intrarea în sală. M-am smuls din strânsoarea actorului care mă ducea cu forţa într-o direcţie necunoscută şi l-am ameninţat că dacă mă mai agresează o să regrete.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara