Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Tropice Surâzătoare:
Poetul „cel mai brazilian“ de Mihai Zamfir


Despre Manuel Ban-deira (1886-1968), unul dintre marile nume poetice ale secolului XX, s-a spus de nenumărate ori că ar fi „cel mai brazilian dintre poeţi". De ce tocmai el?

Nu s-ar putea spune la fel despre Mario de Andrade sau despre Carlos Drummond de Andrade, poeţi la fel de mari şi la fel de celebri în lumea întreagă? Nimeni nu ştie! Însă toţi par a fi de acord cu acea caracterizare lipită de numele lui Manuel Bandeira, pe veşnicie.

Brazilia a rămas pînă astăzi, din punct de vedere cultural, o ţară paradoxală, aglomerare infinită de paradoxuri, unele mai bizare decît altele; e posibili ca Bandeira să-şi fi cîştigat eticheta definitorie tocmai pentru că a reuşit să concentreze în personalitatea lui o cantitate deloc neglijabilă de contradicţii fructuoase.

Băiatul născut într-o familie de intelectuali din Recife, şi care a trăit mai mult la Rio, fusese destinat de tatăl său unei cariere practice, prestigioase şi lucrative - arhitectura. Numai că la 18 ani, student în anul întîi, Manuel se îmbolnăveşte de tuberculoză; pe la 1900, tuberculoza echivala cu o condamnare fără apel; procentul celor care reuşeau să păcălească oribila boală era oricum infim. Aşa că Manuel Bandeira renunţă la universitate şi, transformat într-un semi-infirm, abandonează toate proiectele de viaţă normală. Ce să facă un tînăr de nici 20 de ani în aşteptarea morţii iminente? Începe să scrie versuri, bineînţeles despre propria sa nefericire, aflate, toate, sub umbra funebră a dispariţiei în floarea vîrstei. Iată un prim paradox: boala incurabilă face din studentul la Politehnică un poet al disperării existenţiale.

Dar anii trec, tuberculoza poetului nu are, din fericire, o desfăşurare rapidă; iar pentru că omul nu poate aştepta fără să facă ceva, Manuel continuă să scrie versuri din ce în ce mai bune: se vede că acest exerciţiu de supravieţuire începuse să-i placă.

Familia lui se consacră în întregime, biata de ea, protejării şi îngrijirii bolnavului; atît mama, cît mai ales sora sa se transformă în infirmierele devotate ale poetului, în „îngeri de pază", cum le numeşte el. Iar tatăl face eforturi disperate pentru a strînge bani, ca să-l trimită pe băiat în Elveţia, la un sanatoriu reputat pentru vindecarea ftiziei. Ajuns în ţara cantoanelor, tînărul brazilian nu reuşeşte să se vindece (izbucnirea Primului Război Mondial îl obligă să se întoarcă destul de repede acasă), dar reuşeşte să citească enorm, să-şi perfecţioneze franceza, să înveţe germana şi mai ales. să scrie în continuare versuri, în aceeaşi tonalitate sumbră a debutului, însă din ce în ce mai reuşite stilistic.

Cel de al doilea paradox al existenţei lui Manuel Bandeira are o alură tragică: aflat, de la vîrsta de 18 ani, sub ameninţarea maladiei mortale, el asistă însă la dispariţia, în decurs de numai cîţiva ani, a surorii iubite, a mamei, a tatălui, apoi a fratelui său; cel ce se aştepta să moară de la un an la altul supravieţuieşte întregii familii. Rămas însă singur, fără resurse materiale, fără sprijinul pe care pînă atunci îl primise, e obligat să facă şi altceva decît scrierea de versuri morbide: se apucă de scris articole pentru diverse ziare, încearcă apoi meseria de profesor.

În mod miraculos, poetul bolnav, ba chiar foarte bolnav, constată că boala i-a fost oprită pe loc de o mînă nevăzută. Începe să se vindece pe neobservate, ca şi cum tributul enorm plătit de toţi cei apropiaţi lui i-ar fi îmblînzit destinul. În anul 1930, cînd perspectiva unei apropiate stingeri începuse să se depărteze, Bandeira îşi publică cel mai celebru volum de poezii, intitulat Libertinagem (Libertinaj), poeme ale unui om care a trăit perpetuu în proximitatea neantului.