Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

In Memoriam:
Poetul şi cetatea de Rodica Binder

Lucra la un nou manuscris, dar nu la un roman, a cărui gestaţie şi redactare reclamă vreo 4-5 ani, un răgaz pe care la vârsta de 86 de ani nu poate fi sigur că viaţa i-l va mai oferi. Ceea ce nu îl întrista. A scris destul de multe cărţi şi apoi, există unii care ar fi de-a dreptul bucuroşi în cazul că ar renunţa să mai scrie...
Am rezumat mărturisirea făcută de Günter Grass în partea finală a unui amplu interviu acordat revistei Die Zeit, publicat cu aproape un an în urmă. Amintind de pornirea lui Eddie Amsel, unul din protagoniştii romanului Ani de câine,de a-şi reprezenta semenii sub chipul unei sperietoare mecanice, foarte rafinat elaborată, jurnalistul ţinea să mai afle dacă meseria de sculptor şi gravor, învăţată de Grass în tinereţe, nu îl tenta să facă el însuşi acest experiment. Încă nu. Poate mai târziu, dacă va împlini cumva 90 de ani, răspunde autorul.Va fi un autoportret al artistului în chip de sperietoare.
Günter Grass nu a mai apucat sperata vârstă. S-a stins din viaţă la 13 aprilie 2015, izbutind să-şi şlefuiască până în stadiul bun de tipar, ultimul manuscris, un experiment, un melanj de proză şi poezie sub titlul Vonne. Endlichkait. (sic!) Scrierea apare postum, cu un titlu ce transcrie fonetic cele două vocabule cheie, între care se instituie o anumită tensiune antonimică (Wonne însemnând bucurie, plăcere, deliciu şi Endlichkeit desemnând finitudinea, elementul trecător, perisabil al existenţei). Editorul Gerhard Steidl, un autentic estet, publică de peste 30 de decenii, în superbe ediţii bibliofile, şi scrierile lui Grass, într-o strânsă cooperare cu autorul. În iunie curent, la Göttingen, simultan cu inaugurarea noii arhive literare, Günter Grass urma să-şi lanseze această ultimă scriere, dând citire propriului text, cu inconfundabilul său stil declamativ. O va face, la data cuvenită, altcineva, în locul său...
Dispariţia laureatului Nobelului pentru Literatură, obţinut în 1999 pentru romanul său din tinereţe Toba de tinichea, a fost deplânsă în Germania şi în străinătate, deopotrivă de admiratori şi de unii critici intransigenţi, în spiritul străvechiului precept latin De mortuis nil nisi bene.
Inventariind sub titlul Un monument pentru Germania, (cu o rezonanţă horaţiană ) reacţiile de prim moment ale unor personalităţi notabile la aflarea veştii că Günter Grass a încetat din viaţă, unul din marile ziare germane părea să fi ignorat că în presa autohtonă au fost formulate de-a lungul anilor tot felul de reproşuri la adresa laureatului Nobelului pentru Literatură. Între altele, cum că el s-ar fi făcut vinovat şi de o automonumentalizare. Din relaţia sa cu mass media, imaginea scriitorului nu a avut prea mult de câştigat.

Postume corecturi de imagine
Este posibil ca de aceea, elogioasele cuvinte ale unor intelectuali, artişti şi oameni politici, articulate public spre a redefini postum ce a însemnat şi continuă să însemne pentru Germania şi Europa Günter Grass, să fie interpretate şi ca o corectură de imagine.
Potrivit uzanţelor, reprezentanţii clasei politice se simt printre primii chemaţi să deplângă moartea unui mare autor, chiar dacă sunt mai puţin familiarizaţi cu scrierile acestuia. Ceea ce, din fericire, nu este cazul preşedintelui Germaniei, Joachim Gauck, ori al preşedintelui Bundestagului, Norbert Lammert, ambii având o remarcabilă ţinută intelectuală şi morală şi o bună cunoaştere a operei lui Günter Grass. Care operă, cu cuvintele lui Gauck, ar fi o oglindă impresionantă a Germaniei şi una din piesele de rezistenţă ale moştenirii ei literare şi artistice. Norbert Lammert mărturisea că îi rămâne recunoscător scriitorului dispărut pentru minunatele, neuitatele momente de plăcere pricinuite de lectura scrierilor sale. Dar şeful Bundestagului nu putea trece sub tăcere statutul de intelectual angajat pe care Grass şi-l adjudecase, deşi termenul îi displăcea autorului. Acesta nu a ocolit ci, dimpotrivă, s-a avântat temerar în miezul celor mai puternice controverse, devenind astfel o instanţă în dezbaterile politice, o instanţă incomodă şi uneori, derutantă.
Criticată în repetate rânduri de Günter Grass pentru că ar periclita proiectul Europa, cancelara Angela Merkel îşi ia cu un profund respect rămas bun de la un autor care, ca puţini alţii, prin activitatea sa literară şi prin angajmentul său social şi politic, a însoţit şi determinat istoria postbelică a Germaniei.
Reacţia spontană a fostului preşedinte al Poloniei, Lech Walesa, laureat al Nobelului pentru Pace, la aflarea tristei veşti este empatică: Grass nu numai că iubise Gdanskul la fel de intens ca fostul şef al Sindicatului Solidaritatea, ci a împărtăşit o viziune similară asupra lumii, a Europei, a Poloniei. O viziune trandafirie pentru cei care au tras învăţăminte de pe urma unui trecut malefic.
Fără teama de a conferi inflexiuni panegirice discursurilor lor funebre, scriitorii sunt cei care deturnează dinspre politică spre literatură grila de receptare a operei lui Günter Grass.
Un adevărat gigant, un izvor de inspiraţie, un prieten a fost şi rămâne scriitorul german dispărut pentru autorul Versetelor Satanice, Salman Rushdie, deasupra căruia până şi azi planează Fatwa islamiştilor.
Deja la lectura primei pagini a romanului Toba de tinichea, laureata austriacă a Nobelului pentru Literatură, Elfriede Jelinek, a realizat că va deveni scriitoare, înţelegând că a scrie nu înseamnă doar a povesti sau a descrie ci a crea legi proprii derivate din exigenţele impuse de text.
Cu totul alfel decât ceilalţi, cu totul altfel decât îşi imaginează germanii un scriitor a fost Günter Grass, eclipsându-şi din acest motiv confraţii de breaslă, crede Volker Schlöndorff, regizorul care a ecranizat cu succes Toba de tinichea.
O voce din Germania ascultată şi acasă şi în străinătate, o voce care s-a făcut auzită imediat după un război la care scriitorul a luat parte, cu sau fără glorie.
Nu am abordat aceeaşi tematică, dar am fost prieteni şi ne-am respectat reciproc, sună mesajul de condoleanţe al lui Imre Kertész, transmis de soţia sa. Grav bolnav, octogenarul Laureat al Nobelului pentru Literatură a primit la Budapesta trista veste.
Pentru Mircea Cărtărescu, candidat la Nobelul pentru Literatură, proaspăt laureat al Premiului european pentru înţelegere, decernat la Leipzig, Günter Grass a fost unul din ultimii mari autori aflaţi încă în viaţă, un reper pentru întreaga literatură contemporană.
Impresia creată de numeroasele şi amplele texte publicate ca şi de intervenţiile unor marcante personalităţi intelectuale şi politice la auzul tristei veşti este că abia trecerea lui Günter Grass în nefiinţă ar fi potenţat valoarea de excepţie a personalităţii şi operei sale, dând măsura imensei şi ireparabilei pierderi suferite astfel de literatura şi cultura germană şi europeană.
Această pseudo-revelaţie, Grass fiind deja din timpul vieţii o instituţie literară, s-a putut produce în funebra împrejurare din cel puţin două motive. În anii săi de pe urmă, Grass, care decenii la rând a fost un fel de Jupiter tonans în peisajul public, sub povara vârstei şi-a temperat şi rărit dojenile, avertismentele şi profeţiile adresate muritorilor de rând. Iar aceştia din urmă, copleşiţi de turbulenţele noii dezordini mondiale, seduşi de doctrina consensului, l-au cam dat uitării pe marele autor. Iar dacă şi-au amintit de el, atunci înainte de toate, şi-au amintit de dezbaterile antologice şi de scandalurile iscate de câteva din vorbele pe care le-a rostit şi scris, din mărturisirile pe care le-a făcut, în textele sale, sau de atitudinile şi poziţiile adoptate în şi faţă de anumite momente şi evenimente ale istoriei. În ultima scrisoare trimisă prietenului său, scriitorul John Irving, datată 23 martie 2015, epistolă la care, cu mare regret, destinatarul mărturiseşte că nu a mai apucat să răspundă, Grass îşi exprima îngrijorarea faţă de soarta unei lumi care şi-a ieşit din nou din matcă, simţindu-se năpădit din nou de sumbre amintiri, el, cel greu încercat de război, încă de copil...
Percuţionism politic şi travaliu literar Grass a fost unul dintre cei mai activi şi zgomotoşi membri ai celebrului grup 47. Primul şi cel mai bun roman al său, Toba de tinichea apărut în 1959, scris pe când trăia la Paris, în condiţii foarte modeste, îi aduce un spor de celebritate nu însă şi Premiul Literar al oraşului Bremen, din pricina împotrivirii Senatului hamburghez. Patru decenii mai tîrziu, Juriul Academiei Suedeze îi va acorda autorului,pentru acelaşi roman, Nobelul pentru Literatură. În 1963, Grass îşi încheie Trilogia Danzigului, se angajează în campania electorală în favoarea lui Willy Brandt, pe atunci viitor cancelar social democrat al Germaniei, activează în mişcările societăţii civile, scrie şi semnează într-atât de numeroase apeluri şi petiţii încât regretatul eseist, scriitor şi publicist Fritz Raddatz, unul dintre puţinii Dandys ai scenei intelectuale din Germania postbelică, îi cere să stea odată pe fund şi să scrie literatură. Grass va face pe mai departe şi una şi cealaltă.
Invitat în Israel, este primit de Golda Meir. În 1979 îi apare romanul Calcanul, cu vădite elemente stilistice şi tematice specifice realismului magic şi chiar postmodernismului. Tot în 1979, ecranizarea romanului Toba de tinichea, realizată de Volker Schlöndorff, obţine prmiul Oscar pentru cel mai bun film străin.
Estimp, Grass îşi continuă angajamentul politic, intră în partidul social democrat, pentru ca zece ani mai târziu, în 1992, să iasă din rândurile acestuia, în semn de protest faţă de politica de azil. Pledează intens în favoarea ameliorării soartei celor slabi şi nevoiaşi dar se împotriveşte reunificării Germaniei, invocând povara istorică a crimelor naziste. Propune în schimbul reunificării constituirea unei confederaţii germane. Adăugată acestui faux pas, afirmaţia potrivit căreia fosta RDG ar fi avut parte de o dictatură comodă îl confruntă cu o dramatică pierdere de credibilitate.
În anul 1995 apare romanul Ein weites Feld (O poveste lungă), o panoramă a istoriei germane comprimată spaţio-temporal între prăbuşirea zidului Berlinului şi reunificare. Cartea este literalmente făcut praf de criticul literar Marcel- Reich Ranicki, supranumitul papă al literaturii germane. Profund vexat, Grass acuză puterea excesivă a mass-media. Va mai avea prilejul să o facă şi, hipersensibilizat cum era, să o resimtă de încă cel pu- ţin două ori: în 2006, după publicarea romanului autobiografic Beim Häuten der Zwiebel, Decojind ceapa, în ale cărui pagini face tardiva mărturisire a înrolării sale în trupele SS spre finele războiului, pe când avea 17 ani. Apoi în 2012 când aşa numitul poem Was gesagt werden muss, Ce trebuie spus, în care critică politica Israelului, text publicat la data respectivă doar în Süddeutsche Zeitung, îl confruntă pe Grass cu un uriaş val de reacţii adverse, culminând cu declararea acestuia de către statul evreu drept persona non grata. Tentativele ulterioare ale autorului şi cele ale unor puţini dar bine intenţionaţi susţinători de a clarifica şi îndrepta lucrurile rămân lipsite de efectul scontat. Ele nu au putut risipi fără tăgadă impresia unui antisemitism latent pe care l-ar nutri tocmai scriitorul care ca nimeni altul a ţinut trează conştiinţa vinovăţiei germanilor, mergând până la a-i atribui dimensiuni colective, cum a remarcat recent distanţându-se de acest verdict, politologul francez Alfred Grosser.

Tăceri şi revelaţii
În jurul lui Grass se aşterne în anii din urmă o neobişnuită şi suspectă tăcere. Se vorbeşte prea puţin despre faptele bune ale autorului, despre generozitatea şi atenţia cu care i-a tratat şi înconjurat pe tinerii autori şi pe traducătorii săi.
Ultimele rare interviuri pe care Grass le acordă presei, în care nu ocoleşte ocazia de a aduce critici unor anumite forme de jurnalism şi unor anumite segmente ale massmedia germane, recitite acum, după ce autorul a trecut în nefiinţă, aruncă o lumină cu totul nouă asupra câtorva texte şi situaţii. Bunăoară, în virtutea mărturisitului său scepticism faţă de autobiografii şi memorii în formele lor tradiţionale, derutanta întrebare pe care Grass şi-o pune este următoarea: care ar fi forma potrivită pentru a minţi cel mai bine? Soluţia autorului este de a monta elementele biografice în structuril ficţionale, romaneşti. Procedeul este ilustrat în romanul Decojind ceapa.
Cât despre rolul literaturii în societatea de azi, el este pur şi simplu diminuat pe de o parte de jurnalişti semidocţi şi superficiali, care emit sentinţe fără a fi citit până la capăt opera, pe de alta de excesiva încredere în virtuţile noilor medii de comunicare, miză care duce la o voită distrugere a culturii cărţii. Avertisment care se cere luat în seamă cu atât mai mult cu cât Grass, care toată viaţa şi-a caligrafiat şi dactilografiat textele, este îngrijorat de pierderea definitivă a etapelor succesive ale travaliului literar atunci când el este efectuat pe tastatura computerului.
Ajuns la anii senectuţii, autorului care în 1955 nu visa decât să facă literatură, i-a fost dat să culeagă nu doar roadele dulci şi bine meritate ale gloriei literare, ale faptelor bune şi multe pe care le-a făcut, ci şi aguridele crescute pe butucul unui spirit vizionar şi radical, manifestat în situaţii şi în contexte în care recomandabil ar fi fost spiritul de fineţe, spre a recurge la un termen pascalian.
Numai că nici în scrierile sale şi nici în desenele cu care şi-a însoţit iconografic textele, Grass nu a fost un maestru al nuanţelor ci mai degrabă un magician al forţei expresive, al jocului de contraste, al dualităţii alb-negru.
Deşi posteritatea nu va mai avea parte de ipoteticul autoportret al artistului în chip de sperietoare, pe care Grass şi l-ar fi realizat poate, dacă ar fi ajuns nonagenar, ironia destinului face ca alţii să se fi grăbit, pe când autorul era încă în floarea vârstei, să-i lipească, în diversele ipostaze ale evoluţiei sale literare şi ale carierei sale publice, cele mai diverse etichete – de la cea de scriitor naţional, porta voce a unei Germanii postbelice, conştiinţă şi instanţă morală a naţiunii pînă la cea de profet, proroc, piază rea, cobe, cele din urmă două apelative fiind o trimitere directă la titlul unei nuvele a scriitorului, Unkenrufe.
Ca aproape nici unul dintre membrii generaţiei sale , însumând nu puţini artişti şi intelectuali angajaţi, Grass a polarizat spiritele până la paroxism. A făcut-o nu doar prin felul său de a se amesteca, chemat ori nechemat, dar de fiecare dată insistent şi sonor, în treburile cetăţii, ci şi prin curajul de a păşi pe un teren minat, cu riscul asumat de a călca uneori greşit.
În memoria culturală colectivă, în orizontul de receptare al opiniei publice şi în special în ochii presei, punându-se impetuos, polemic şi radical în slujba unor cauze, în sine salutare, salvatoare, Grass şi-a ratat de câteva ori ţinta, umbrindu-şi pentru moment tocmai marile sale merite literare. Acum, când pe linia de orizont a literaturii nu se mai profilează impresionante forme de relief, când scriitorii angajaţi fie au amuţit, fie nimeni nu le mai dă ascultare, în ochii posterităţii moştenirea lăsată de marele dispărut ia proporţii gotheene iar autorul devine un monument.
Dar a fost oare nevoie ca Günter Grass să treacă în nefiinţă pentru ca, subit, atenţia semenilor să se concentreze mai profund şi – rămâne de sperat – mai durabil, sine ira et studio, asupra impresionantei sale opere?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara