Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Poetul şi războiul de Simona Vasilache

Recuperate în colecţia Vintage a Editurii Humanitas, cu prefaţă şi dosar iconografic de Daniel Cain, cercetător la Institutul de Studii Sud- Est Europene, Memorii-le de război ale lui Topîrceanu sunt relatarea eroi-comică, lapidară, dar lăsând loc pentru poezie, a ponoaselor pe care le trag oştenii de rând din cauza nesocotinţei oamenilor de stat, luaţi pe sus de istorie. Războiul lui Topîrceanu e un episod din 1916, când Bulgaria îşi ia revanşa pentru pierderea Cadrilaterului, anexat cu trei ani în urmă de România, prea uşor ca să dureze. Subofiţerul de artilerie, proaspăt debutat ca poet, ajunge în toiul luptelor de la Turtucaia, unde cade rapid prizonier la bulgari. Amintirile din luptă, care formează prima parte a volumului, sunt portrete de oameni simpli, mobilizaţi cu gândul la nevastă şi copii sau, cei mai tineri, la iubitele lăsate în urmă, precum Mieluş ţiganul, care moare sfârtecat de un obuz, fără să apuce să afle bine ce-i războiul. O armată de oameni nepricepuţi, sperând că luptele vor fi, ca în proaspăt încheiatul Război Balcanic, o glumă. Răsturnarea bruscă a situaţiei îi trece întâi prin foc, apoi prin apă. Topîrceanu scapă, câine-câineşte, de rafale, dar nu reuşeşte să treacă Dunărea, şi o fatalitate doar aparent milostivă îl duce pe malul bulgăresc. Într-o noapte de sfârşit de vară, 23 spre 24 august, încap şi speranţa, şi deznădejdea, şi tragedia, şi umorul. La marginea viilor din care bulgarii trag rafale, ţigani fără simţul pericolului mănâncă struguri. Alţii fură zahăr din provizii, sau glumesc, reluând vechea temă ce dracu’ a căutat pe galeră, pe seama celor care se îneacă în Dunăre. În clipele decisive, când eroi şi victime nevinovate dau piept cu inamicul, soldaţii de ocazie trec prin toate nuanţele omenescului. Din ele, Topîrceanu scoate un document sentimental, mai mult decât o reconstituire a unor secvenţe uitate dintr-un război controversat. Nici nu-şi propune, cum îi scrie editorului Ciornei într-o misivă care prefaţează episoadele din captivitate, să facă literatură de război, ci literatură mare, care nu poate ieşi decât din tuşe puternice, portrete de oameni forţându-şi limitele.
În drumul lung şi nesigur spre destinaţia finală a captivităţii, oamenii leagă prietenii pe fugă, se dezvăluie şi se prefac, fără să ştie cum o să se termine jocul. Fărâmituri de poezie, ca admiraţia spontană pentru o femeie frumoasă şi elegantă, apărută misterios în acea adunare sălbăticită, cad ici şi colo, sporind imprevizibilul. Când, în sfârşit, ajung în Macedonia, întâlnirea cu acea pustietate de la capătul lumii îi prilejuieşte lui Topîrceanu un înciudat poem în proză: „Macedonie, provincie cu oraşe cât podul palmei şi sate spânzurate ca nişte cuiburi de gaie pe coasta muntelui de frica bandiţilor, ca să nu poţi ajunge la ele nici cu căruţa, nici cu avionul, ci numai călare de-a-ndăratele pe catâri dresaţi anume să te zvârle în prăpastie; ţară de moravuri patriarhale şi curate, unde o femeie prinsă cu altul este junghiată pe loc şi tăiată bucăţele, ca o simplă oaie, pentru respectul tradiţiei şi onoarea gorilei ofensate... Macedonie – frăgezimi de păşuni întinse pe platourile înalte din împărăţia ţânţarilor; piscuri de cremene fulgerată, de unde se văd până la capăt râuri subţiri cu strălucire de mercur stagnând pe fundul văilor aride; cer de porţelan opac, lăptos la zenit şi azuriu pe poale... dimineţi albastre şi asfinţituri lungi de aur... amiezi toride cu soare canibalic, răspândind o lumină de calcar peste terase de pietroaie calcinate şi coline joase de ţărână uscată, cu iarbă rară şi săracă, lipită pământului...”. Privire de exilat, între neamuri străine, şi destul de ostile românilor. Cu timpul, însă, captivitatea la Pirin Planina se îmblânzeşte, oamenii se dau unii după alţii, şi lagărul intră într-o oarecare normalitate. Însă, de grija mai binelui, Topîrceanu pleacă spre Sofia, declarând, în fals, că este mecanic de locomotivă şi le-ar putea fi de folos bulgarilor, şi nimereşte într-un lagăr mai aspru, din apropierea capitalei. Acolo improvizează din nou, devenind ajutorul unui medic închipuit de la spitalul pentru prizonieri. De acolo îl salvează un misterios „mare prieten din ţară”, care-i face chemare la Bucureşti. Cu un ocol în satul soldatului bulgar care-l escortează, şi care vrea să petreacă Anul Nou cu soţia („mulţumită mie, două sărmane fiinţe omeneşti, în vălmăşagul aprig al marelui război, aruncate acum laolaltă sub acest acoperiş, izbuteau să fure vieţii, pe apucate, partea lor de fericire umilă”), Topîrceanu aude, în sfârşit, lătrând câinii în Giurgiu. Şi nu e bucurie mai mare!
Memorii-le de război sunt o mică bijuterie, sclipind în preajma vieţilor mărunte, a micilor dureri şi minunatelor izbânzi incredibile din care s-a făcut marele război. Şi pentru care istoria uită, mai mereu, să taie monumente.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara