Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Poezia ca ison de Irina Petraş

Constantin Preda, Aş muri dacă n-aş scrie, Editura Autograf MJM, Craiova, 2015, 126 pag.

Dacă adăugăm la declaraţia oarecum patetică din titlu o mărturisire a poetului – „Nu sunt un mare poet. Sunt doar un salahor la veşnicia clipei, un umil truditor care încearcă să înfrumuseţeze clipa, un căuzaş care zideşte tristeţea între coperţi de carte” –, putem deduce deja un portret şi un proiect.

Constantin Preda ştie de la prima carte (şi nu se îndoieşte nicio clipă) că acesta îi este drumul şi merge pe el înregistrând pedant, cu o frenezie abia ţinută în frâu, fiecare pas şi fiecare victorie. Modestia din confesiunea de mai sus este, în fond, forma deghizată a superbiei. Salahor la veşnicii, gata să înfrumuseţeze clipa (care, aşadar, nu dispune de indiscutabilă frumuseţe proprie), autorul exaltă puterea cuvântului „frumos” (adică meşteşugit, răsucit asupra sensurilor sale – nu-i de mirare că debutul în „Flacăra” îi fusese însoţit de recomandarea unui maestru al „vorbelor tăvălite” precum Fănuş Neagu) de a schimba lumea. Proiectul său e unul de rostire incantatorie, de acoperire cu horbote verbale a fiecărei senzaţii, a fiecărei imagini, a fiecărui fior. Desigur, aşa cum observa deja Valeriu Cristea, C.P. e un poet căruia îi „place să se afirme pe sine” şi care contabilizează şi consemnarea publică a acestor afirmări succesive. Fişa de pagina a patra conţine o lungă înşiruire de nume care i-au comentat poezia: unele de primă mărime, altele cvasi-necunoscute, tot atâtea recomandări necesare salahorului pentru a trudi mai departe şi pentru a-şi întreţine viaţa: „când scriu / atât de frumos îmi ticăie inima şi sunt atât de fericit”. „Candoarea atitudinii lirice”, despre care vorbea Laurenţiu Ulici şi pe care o reţinea şi Gabriel Chifu (care îl descrie ca pe „un etern copil rătăcit în lumea oamenilor mari”), e argumentată de fiecare vers al noului volum. Descrierea/„înfrumuseţarea” lumii se petrece în nesfârşite trepte sinonimice, poemele fiind alcătuite preponderent din refrene, cu variante înlănţuite în canon. Nu se enunţă un verdict, ci se intonează o incantaţie în căutarea sau spre provocarea sensurilor posibile. Vorbele se rostesc ele înde ele, ca în descântece şi vrăji. Poetul se lasă dus de ritmuri, de rime, nu neapărat perfecte, dar suficiente pentru a văluri pagina şi a asigura iluzia unei înaintări.

Lectura acestui volum (unul dintre zecile pe care le-a publicat C.P. de-a lungul anilor) mi-a sugerat o, poate, mai exactă descriere a gesticulaţiei sale poetice: poemele lui ţin neobosit, prin autoînvestitură, isonul lumii înconjurătoare. Lumea mare, a vieţii înseşi, dar şi cea măruntă, a senzaţiilor clipei, sunt secondate repetitiv de poemele când lungi, când scurte, când foarte rimate şi ritmate, când lăsându-se în voia unui tact oarecum mai leneş, mai alb. Ca şi cum captatorul de semne şi semnale ale lumilor n-ar fi sigur că a prins exact sensul, şi atunci încearcă mai multe semitonuri, insistând, cu permutări şi comutări de cuvinte, să epuizeze cât mai multe dintre soluţiile întrezărite. Portretul de sine al poetului nu face excepţie. Feţele multiple pe care (şi) le număra altă dată sunt tot atâtea tatonări, încercări de a identifica o rezultantă: „poet rebel, poet nebun, poet de fluturi / ridic biserici din săruturi // poet de soc, poet de vâsc, poet de fragi / port dunărea albastră în desagi // de plânsul meu atârnă soarta verii, soarta lumii / e-o vale cu poeţi, în el, valea ţărânii”.

Poemele sunt, cum spuneam, şiraguri de strofe fiecare citind din alt unghi „tema de luptă”, repetată, de obicei, în fiecare prim vers: „când scriu…”, „din cauza…”, „e toamnă…”, „eşti frumoasă…”, „firul acesta…”, „nu- ţi voi uita…”, „îţi cer iertare…”. „pulpele tale…”, „de ce taci?...”, „ţi-am scris…”, „se clatină munţii…”, „hai la ospiciu…” Incantaţia are efect, ea lucrează singură, nu are nevoie de profunzimi, de spaime, de întrebări. Isonul poetic îngână poezia însăşi în accepţiunea ei comună de cântec ritmat, în ecou, dar îi şi tulbură când şi când oglinda prin aglomerări de chei: Iată văile inimii: „prin văile inimii, prin văile cerului / pe valea lupului, pe valea cerbului şi-a jderului // prin văile inimii, prin o mie de văi / cu văi sub formă de raze, cu văi sub formă de văpăi // prin văile văii, prin văile văii / sub atrii domoale, sub lampa odăii…” ş.a.m.d. Sau azi-noapte luna: „azi-noapte luna / a fost hărtănită de lupi / o gutuie a luat foc pe pervazul ferestrei / zăpada a eliberat lumina din stupi // azi-noapte soarele / după cel mai frumos ocol / s-a sărutat cu izvoarele / şi a adormit pe umărul tău gol…” Complexitatea e sugerată prin aglomerare, iar suspansul e întreţinut prin cotituri extravagante ale perspectivei, cu, icicolo, alunecări în ludic ori ironic („îţi cer iertare / îţi cer scuze / că porţi (în plină ninsoare) / o pereche de struguri copţi pe buze”) ori iuţi deliruri verbale care nu dereglează, însă, „frumuseţea” programatică, solemnă a rostirilor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara