Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Poezia cinică sau calea revoltei de Adina Diniţoiu

István Kemény (n. 1961, Budapesta) este un poet şi prozator de prim rang al literaturii maghiare contemporane (deţinător al unor importante premii literare), mai puţin cunoscut, probabil, în România. După primele două cărţi de poezie (Spiral Staircase to the Forgotten Faculty, 1984; Game with Poison and Antidote, 1987), care i-au adus recunoaşterea, a publicat romanul experimental The Art of the Enemy (1989); ultimul său roman publicat este Dear Mr. Unknown (2009). Pe lângă poezie, roman şi proză scurtă, Kemény scrie şi piese de teatru şi eseuri.
Anul acesta a apărut în limba română, la Editura Charmides – în traducerea poetului Andrei Dósa –, un volum semnat István Kemény, intitulat O îndepărtată alarmă aeriană, un bun prilej de a face cunoştinţă cu poezia scriitorului maghiar. Volumul – o antologie, poate, cu texte selectate de traducător – este unul eclectic, cu poeme de diverse facturi, de la texte scurte, percutante, la poeme ample, discursive. Ele merg pe o anumită simbolistică – familială, biblică, identitară (vezi titluri ca: Tatăl de familie, Prietenii lui tata, Tatăl în enciclopedie, Familie, ora zero, Judecata de apoi, dimineaţa, Căderea-n păcat etc.) – şi fac adeseori aluzie la comunism, la „jocul” politic şi social al comunismului, al puterii opresive (o experienţă comună cu cea românească): „Casa asta a fost cândva sihăstrie,/ Apoi a devenit sediul poliţiei politice./ Această organizaţie a înflorit şi s-a veştejit,/ Azi o conduce măicuţa Agnes – e friguroasă şi bătrână.// La ea au duso întâi pe fetiţa pe care/ au reţinuto când şi-a bătut joc de o festivitate –/ - Fata mea, părinţii aşteaptă ceva în schimb pentru tine?/ - Mai nimic. Doar contravenin şi otravă speră a obţine.// Zidurile sihăstriei înconjoară o mică grădină,/ Aici stă pe bancă, povesteşte, se joacă cu ei,/ Iar pe aceşti bărbaţi şi femei ceremonios de duri/ Din cauza jocului rar îi mai vezi ieşind să slujească” (am citat din poemul care dă titlul volumului din 1987, tradus Joaca de-a otrava şi antidotul).
Din experienţa comunistă vine, probabil, cinismul teribil – cu accente concomitent sociale şi individuale – al lui István Kemény, prezent în toate poemele, indiferent de factura lor. Iată, de pildă, Odă atracţiei, concentrată şi puternică: „Departe de mare, dacă mare se numesc/ masele de apă care umplu Pământul până la zero.// Sus în munţi, dacă munţii se ridică/ pe malul înconjurat de mistere al Masei.// În timpul adevăratei înălţări pe serpentine/ în spatele tău se zăreşte uneori marea,// prostia umană, banală şi netedă,/ care răsfrânge Soarele şi e minunată// insuportabilă, nestăpânită,/ neajutorată, cu adevărat minunată”. De la această privire de sus, de deasupra lucrurilor/oamenilor, nu mai este mult până la perspectiva transindividuală, transumană – şi în continuare ironic-cinică, dacă nu dea dreptul nihilistă – din poemul care dă titlul volumului românesc, O îndepărtată alarmă aeriană: Ceva sa petrecut,/ Prin faţa lunii avionul a trecut/ Ceva s-a petrecut,/ Luna s-a ferit.// (...) E doar o chestiune de alegere/ să fii om sau corp ceresc./ Uită-te la avionul ăla./ Asta vrei să fii?!// Greutatea-i acolo, acolo şi fapta./ Greutatea-i acolo, acolo şi fapta./ Nimic nu are greutate,/ Nimic nu are greutate”.
Cu toate acestea, există în poeme referinţa la un eu liric, indicat fie la persoana I, fie la persoana a II-a, un eu liric care se „mişcă”, între revoltă şi apartenenţă, în spaţiul identitar marcat de familie, oraş, ţară etc. Întrun interesant poem – amplu şi discursiv –, Creştin şi mediocru, poetul declară: „Rece. Toată familia-i rece”, „familia” însemnând aici întreaga ascendenţă familială, şi chiar naţională (cu referire la trecutul istoric, politic şi religios). Şi adaugă explicit, marcând acea relaţie de iubire-ură, revoltă-apartenenţă de care vorbeam mai sus: „Să te naşti în ea e opera unei singure clipe,/ doar sarcasmul te poate scăpa de ea./ Restul e simţ al apartenenţei”. Identitatea eului poetic e problematică – şi chestionată –, de altfel, în aceste poeme: „Cum să-i spun că nu sunt eu? (iubitei, n.m.)” – se întreabă repetat, ca un laitmotiv, poetul în Şansonetă. István Kemény are tendinţa permanentă de a se revolta, de a rescrie experimental, ipotetic, de la „zero”, istoria personală (Familie, ora zero) şi istoria generală (vezi, de pildă, Secolul XX, varianta B), întrun „joc” (pentru a-l cita) poetic care nu menajează, dur şi cinic. Pe alocuri experimentală, destul de diversă ca formulă, poezia lui Kemény are forţă şi tensiune, e o poezie puternică, iar traducerea în română – realizată de Andrei Dósa – este foarte bună, ea reuşeşte să păstreze aceste calităţi ale poemelor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara