Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Poezia lui Mircea Cărtărescu (II) de Cosmin Ciotloş

Căderea rămâne, scriam în încheierea cronicii trecute, un furnizor de revelaţii. Şi prin ţinuta lui metafizică, şi prin ceea ce anticipează (practic, marea literatură a lui Mircea Cărtă- rescu poate fi presimţită încă din contururile acestei „miniaturi”), dar mai ales prin implicaţiile sale tacite. Poemul avea toate datele necesare declanşării unei veritabile „bătălii pentru Hernani” în literatura română. În mod nepremeditat, el dădea semnalul unei alte poezii (sau al unei alte raportări creatoare la poezie) care avea să se numească, nu peste mult, postmoderniste.
Deocamdată (suntem în 1977), termenul e aproape necunoscut la noi şi, în tot cazul, n-are decât o circulaţie peliculară, între elitele anglofone. Abia peste un deceniu se vor înregistra, în ce-l priveşte, primele evenimente notabile. Fiind arhicunoscute, le notez fără a insista asupra lor: numărul tematic din Caiete critice (1-2/1986) şi capitolele consacrate conceptului de către Nicolae Manolescu în volumul Despre poezie (1987). Avem, aşadar, în Căderea, un întreg sistem de raporturi aproape diafane care se stabilesc între cărţi (sau pur şi simplu între imagini) dintre cele mai neaşteptate. La fel ca în Levantul, unde întâlnim „Leul ce înghite leul/ Ce pe leu l-a înghiţit”, avem şi aici formidabile acte de metabolism cultural. Citat din citat din citat despre citat. Aluzie din aluzie din aluzie. Şi aşa mai departe, în bucle fractalice.
E absolut uimitor cât de mult (şi cât de divers) citise deja pe atunci foarte tânărul poet ! Dar nu mai puţin uimitoare e maturitatea artistică de care dă el dovadă la abia 20 de ani. Încă de pe acum (deci înainte ca Cenaclul de Luni să-şi forjeze un spirit comun, să se articuleze ca grup), Mircea Cărtărescu înţelege exact care e raţiunea de a exista a aluziei livreşti. Nu trivial ludică, nici reducţionist ostentativă, ci în chip profund şi definitiv duală. Procedeul este, în realitate, asemenea lăncii lui Ahile, care răneşte cu un capăt şi tămăduieşte cu celălalt. Definindu-l astfel, constatăm că e la fel de echivoc ca şi literatura însăşi. El disimulează şi evidenţiază în egală măsură. Tot ce contează e fineţea reglajului. Dacă e prea la vedere, intertextul nu impresionează pe nimeni. Dacă e prea bine ascuns, nu va fi descoperit şi, pe cale de consecinţă, nu va fi perceput ca atare. Aproape un secol a trebuit să treacă până când cineva să observe că, numindu-şi iubita „angel radios”, Rică Venturiano nu făcea decât să-l citeze pe obscurul, dar voluntarul paşoptist C.D. Aricescu.
Fantezist redutabil în „carnaţia” poemelor ca şi în materia verbală a acestora, Mircea Cărtărescu nu-şi temperează ingeniozitatea nici măcar pe terenul referinţelor. Nu doar dislocarea sintactică sau schimbarea contextului conferă vitalitate metodei (ca la Ion Stratan, în Pentameronul: „Nu-i mort, n-a murit?/ Atunci feciorul este un stupid. Şi ne-njură ?/ Grozav, coane. Parol, rezon, coane. Ce ură!!!”), ci şi un anume suflu liric al bibliografiei. Din două-trei surse, Mircea Cărtărescu creează un concetto manierist. De aici, din această formulă specială (şi estetă) de asamblare a sugestiilor, provine şi marea noutate. Altminteri, poezie de aluzie s-a mai făcut la noi. De la Eminescu la simbolişti (unul dintre ei rescriind nici mai mult, nici mai puţin decât Vocalele lui Rimbaud) şi de la Emil Botta la Mircea Ivănescu. Dar, dacă la aceştia toţi, conform unei logici moderne, citatul deservea expresiv poezia, la Mircea Cărtărescu citatul e doar un pretext, uneori anodin, pentru ceea ce va deveni poezie. Mai important este felul cum, în mijlocul fluxului de cuvinte, unele secvenţe creează efecte asimilabile cu arcurile electrice. De aceea vorbeam la începutul acestui episod despre valoarea inaugurală a primului poem din Faruri, vitrine, fotografii.
Nu sunt numai aluzii, sunt şi iluzii (de felul iluziilor optice) disimulate în această poezie. Regele Soare, de exemplu, demarează într-un evident spirit rilkean: „e timpul, Doamne, iarna a fost lungă./ am citit multe cărţi şi am îngheţat în staţii de troleibuz/ şi am stat sub plapumă după-mese întregi sucind la cubul multicolor/ în lumina psihedelică a zăpezii/ e timpul” (p. 322). La un survol peste pagină, mai sar în ochi un Ezra Pound, un Dan Stanciu... Surpriza o constituie prezenţa lui John Lennon, cu totul insesizabilă. Ar fi rămas probabil aşa dacă n-ar fi dezvăluit-o, peste ani, tot Mircea Cărtărescu într-un splendid poem din Dragostea (1994), Am căpătat un exemplar din „Howl” semnat de Ginsberg :
„Sunt născut în anul în care a publicat «Howl»/ iar în acel an avea vârsta mea de acum,/ adică 30, apoi/ l-am citit în antologia «Beat Generation» şi m-am pus pe tradus/ din el şi ritmul lui special şi imageria halucinantă mi-au/ influenţat câteva poeme în mod direct («Femeie, femeie,/ femeie», de pildă sau, mai târziu, «Regele Soare» care e făcut/ pe o melodie din Lennon, dar asta n-a observat nimeni)/ mă obseda mai ales începutul din «Howl»” (p. 465).
Experimentul e demn de mâna expertă a lui Şerban Foarţă (din Cantafabulele pentru trupa Phoenix). Mărturisesc că nu mi-am dat încă seama care e melodia la care se referă aici Mircea Cărtărescu. Mai simplu stau lucrurile în cazul unui alt poem, S-a dus amorul..., care, cu tot fiorul eminescian care-i străbate titlul, conţine un vers care chiar poate fi revendicat dintr-un cântec al celor de la Beatles: „’80 spre ’81, mizerabilă iarnă/ o năclăire de cafele, brichete, «dire straits», cenacluri, pahare/ iar noaptea o mocirlă de jeleu dureros: feţe, pulpe şi trăncăneală/ şi uneori o privire aruncată pe geam, spre circulaţia înaintând greu prin zăpadă.// dar iată şi soarele !” (p. 160). Here Comes the Sun, cu alte cuvinte.
Există, între aceste poeme marcat livreşti, două despre care s-ar putea spune că anticipează, fie şi numai fragmentar, Levantul din 1990: O seară la operă şi Mangafaua. Cel dintâi, fiind un fel de prototip pentru o cunoscută scenă din Cântul al şaptelea; cel de-al doilea exersând în registru amoros filiera caragialescă (pe care varianta dramatizată a Cântului al unsprezecelea o va interpreta în cheie politică). Sigur că un fond comun le animă şi ar fi absurd să-l ignorăm. Ce mi se pare însă că trebuie întărit e faptul că nici O seară la operă, nici Mangafaua nu justifică sub raport creator existenţa epopeii de mai târziu. Cu alte cuvinte că, oricâte filiaţii am identifica, în acest caz, ontogenia şi filogenia sunt, totuşi, independente. Substanţial independente. Între poemul eminescian pe care-l scrie Maimuţoiul din O seară la operă („şi dacă vezi mâhnirea mea/ şi fuga mea de semeni/ revarsă tu lumină grea/ din ochi uimiţi şi gemeni”) şi cel cu care prima dintre statui i se înfăţişează lui Manoil în Levantul („Şi lin al apei scânteiat/ Să-ţi lunece pe pleoape-ţi/ În tristul somnului regat/ Intrarea să o capeţi”) distanţa e aceea dintre digitaţie şi viziune. Chiar dacă stilistic ele par afine, scenarizarea diferită şi intenţia diferită, le fac să fie, paradoxal, aproape incompatibile.
Cu Mangafaua, situaţia e şi mai clară. E greu de dovedit că, în afară de un sunet difuz de fundal, acest poem împărtăşeşte ceva cu Levantul. Tremoloul, ca şi destule dintre replici, trimit, e adevărat, la Caragiale (cel din D’ale carnavalului în special), dar, dezbărată de afacerile sentimentale, drama e aceea etern cazonă (pe care ne-o amintim din Păianjeni de pământ, proza semnată de Mircea Cărtărescu în volumul colectiv Desant ‘83). Curiozitatea mea legată de acest poem e mai degrabă una de natură editorială. Din ediţia de faţă lipseşte un paragraf care încă se regăsea în antologia Dublu CD din 1998:
„În fine, sunt crăcănel/ mereu tradus în toate limbajele/ mereu implicat în evenimentele/ din babilon, kuciuk-kainargi, beirut/ iar acum nu mai pot să sărut,/ acum toată memoria mea nu mai este în stare/ să-ţi descheie măcar primul nasture de la bluză,/ să ţi se lase pe ţâţe ca o ninsoare -/ vascrisu’ tău de farfuză !”
Poate că n-aş fi băgat de seamă modificarea dacă ultimul vers n-ar fi camuflat şi el un memorabil Cântec de dor şi of al unui poet aflat cândva pe multe buze, Miron Radu Paraschivescu. O referinţă- surpriză, ca atâtea altele!
Care, din nou, complică lucrurile şi ridiculizează suficienţa comentatorilor dispuşi să considere poezia generaţiei optzeci un facil careu de cuvinte încrucişate. E o capcană în care au căzut chiar şi câţiva critici inteligenţi: încântaţi de propriile abilităţi de lectură, aceştia au uitat că de partea cealaltă a paginii se află totuşi un autor, pur şi simplu, uluitor. Care dă seama de toate câte scrie şi căruia-i datorăm, de fapt, toate câte le citim.
Despre vibraţia poeziei lui Mircea Cărtărescu, peste o săptămână.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara